ARMATA GETO-DACĂ

Organizarea şi modul de luptă al armatei geto-dace au fost determinate de cadrul geografic, demografic şi spiritual al poporului dac. Condiţionarea evoluţiei organismului militar, bazat pe aceşti factori, constituie o legitate universală şi valabilă în toate timpurile.

Spaţiul carpato-danubiano-pontic se caracterizează atât printr-o armonie şi simetrie rară cât şi printr-o entitate unică, toate astea regăsindu-se în spiritul armatei daco-gete. Caracteristicile fizico-geografice au avut o însemnătate aparte pentru organizarea militară şi modul de ducere a războaielor. Dacii fiind mai aproape de natură, au recurs la ea pentru a le da mijloacele de a-şi mări puterile şi de a micşora pe cele ale inamicului.

 CADRUL NATURAL

Câmpul de acţiuni al armatei geto-dace, aria geografică locuită de ei este identică cu zona lor de etnogeneză, zona în care s-a dezvoltat societatea autohtonă, de la triburile comunei primitive şi până la statul dac centralizat şi mai departe până la noi, vădeşte o permanentă legătură cu pământul devenit vatră strămoşească. Astfel toate bătăliile lumii geto-daco-româneşti sunt definite cu aceleaşi repere: Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră. Faptul că oastea Dacă nu a luptat într-un spaţiu "neutru" sau străin, ci pe solul genezei sale, acesta fiindu-i permanent aliat în lungile şi grelele confruntări cu armatele străine, de regulă, mai numeroase şi mai bine dotate, a avut o însemnătate cardinală în balanţa raportului de forţe şi în deznodământul bătăliilor.

Vatra de locuire a geto-dacilor a cunoscut un continuu proces de pregătire în vederea apărării, prin perpetuarea unui sistem defensiv existent, prin completarea şi aducerea lui în stare funcţională cerută de necesitatea rezistenţei în faţa primejdiilor externe. Primele celule ale acestui sistem au apărut atunci când fiecare familie şi mai târziu fiecare trib au pus bazele aşezărilor întărite şi au creat fortificaţii de refugiu.

SISTEMUL NATURAL DE FORTIFICAŢII

Munţii - rolului sistemului muntos în istoria daco-românilor i s-a consacrat o întreaga literatură, ale cărei aprecieri sintetizează adevărul istoric potrivit căruia istoria noastră este strâns legată de Munţii Carpaţi, care au rolul de coloană vertebrală. Munţii sunt sâmburele geografic al spaţiului daco-get şi constituie temelia, sprijinul, apărarea, adăpostul, frumuseţea, mândria dacilor şi din ei si-a tras neamul românesc legendele, vigoarea şi poezia. Posadele dacice sau salba de bătălii date în cetatea carpatină reprezintă cele mai impresionante pagini de epopee istorică.

Dunărea - de când se pomenesc ei dacii, şi noi românii, Dunărea a fost "râul părinte" care a văzut pe ambele sale maluri, din valea panonică şi până la Delta sa, unul şi acelaşi neam. Acest curs de apă denumit fie Donaris, fie Danubiu, fie Istru sau mai târziu Dunărea, a făcut parte organică din viaţa geto-dacilor constituind un brâu protector, un aliniament greu de depăşit şi uşor de apărat. Dunărea a avut permanent o mare însemnătate militară strategică fiind graniţa şi bariera de apărare sau cale de penetrare pe văile ei, a numeroase expediţii militare, ţărmurile ei, nu odată, constituind teatrul unor războaie crâncene. În organizarea apărării geto-dacii au apelat permanent la brâul de ape ce a încins Dacia.

Pădurile - reprezentând 80% din suprafaţa Daciei au constituit un factor important în stabilirea atât a formelor de organizare militară cât şi în ducerea operaţiunilor de luptă. Existenţa masivă a pădurilor a impus constituirea unor formaţiuni suple şi manevrabile, uşor fracţionare şi lesne de reîntrunit în raport cu evoluţia situaţiei strategice şi tactice. Natura şi extinderea pădurilor au compartimentat direcţiile strategice de pătrundere şi pe cele de interzis de către armata geto-dacă, uşurând în mod deosebit gruparea forţelor şi mijloacelor proprii.

Ele au servit ca zone favorabile dispunerii rezervelor în luptă, ca spaţiu de manevră discret şi baze de ripostă ofensivă executate prin surprindere în flancurile şi spatele inamicului, precum şi locuri favorabile organizării ambuscadelor. Facilitată de păduri, hărţuirea a căpătat un statut de permanenţă în practica militară locală, limitând spaţiul de manevră al armatelor invadatoare. Pădurea favoriza lupta de apărare şi permitea atacul brusc şi nu în ultimul rând asigura, în caz de necesitate retragerea. Majoritatea bătăliilor dacilor s-au dat la adăpostul pădurii şi cu ajutorul ei.

Marea Neagră - Existenţa ieşirii la Marea Neagra a determinat manifestarea unor preocupări ce vizau construirea şi utilizarea unor mijloace adecvate, care să permită controlul şi apărarea litoralului maritim.

2. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA ARMATEI GETO-DACE

Formele de organizare, care sunt de regulă greu de surprins arheologic fidel, se desprind lesne, dacă se recurge la informaţii şi date referitoare la modul cum a fost concepută şi realizată apărarea perimetrului locuit de comunităţile umane încă de la început.

ORGANIZAREA MILITARĂ A COMUNITAŢILOR MICI

Factorul militar în zona carpato-danubiană a apărut ca o componentă a modului în care omul îşi alegea vatra de locuire în aşa fel încât aceasta să îi asigure atât condiţii de existenţă cât şi de apărare a comunităţii respective. În acest scop au fost locuite cu preponderenţă acele zone în care însăşi natura lor oferea oamenilor avantaje, eventual aceasta amplificând potenţialul defensiv, cel mai adesea prin şanţuri.

În această perioadă de început a civilizaţiei locale nu existau instituţii obşteşti, oamenii munceau şi trăiau în comun, bucurându-se de aceleaşi drepturi şi îndatoriri, fără o categorie specială care să îndeplinească şi o sarcină militară, uneltele servindu-le adesea şi de arme. Ca oameni ai pământului, autohtonii au trecut de timpuriu la construcţia de aşezări de diferite tipuri, de la simple sate şi mici asezări rurale situate lângă ape, în văi, până la unele centre mai dense situate pe înălţimi greu accesibile.

ORGANIZAREA MILITARĂ DE TIP TRIBAL

Locuitorii Daciei din epoca bronzului formau un popor de ţărani care aveau ca preocupare principală agricultura, erau unitari etnic din punct de vedere cultural, dar politic erau împărţiţi în numeroase clanuri autonome, fapt care şi-a pus amprenta şi pe organizarea militară.

Primele organizări militare au fost înfăptuite în perioada în care triburile daco-gete se constituiau pe baza înrudirii. Fiecare trib alcătuia un organism ostăşesc, formând un gen de unitate independentă cu un efectiv variabil în funcţie de numărul populaţiei din care se compunea, cu deosebire din numărul celor în stare să poarte arme. Oastea unei astfel de uniuni de sate(trib) era compusă din cetele familiilor şi satelor aparţinătoare, fiind comandate de capii acestora şi veghea , de regulă, la apărarea perimetrului teritorial care îi aparţinea.

Conducerea militară era asigurată de un şef, care era în acelaşi timp şi unul din cei mai buni luptători, el bucurându-se de o autoritate aparte. Atunci când forţele mai multor triburi se uneau ocazional, şef devenea cel mai apreciat de masa populaţiei, întotdeauna cel care întrunea calităţi organizatorice de excepţie şi însuşiri militare deosebite.

Organizarea militară de tip tribal şi îndeosebi amenajările genistice făcute au avut o însemnătate deosebită pentru întreaga existenţa şi lupta a poporului geto-dac. Tipologic şi tehnic, fortificaţiile care serveau în acţiunile de apărare pe căile de acces spre incinta aşezărilor, s-au constituit într-un sistem defensiv specific pe care geto-dacii l-au perpetuat şi perfecţionat astfel încât pe timpul lui Burebista întregul areal dac era împânzit de multe secole, de aşezări întărite.

ORGANIZAREA MILITARĂ PE BAZA UNIUNILOR DE TRIBURI

Organizarea militară şi-a lărgit considerabil cadrele odată cu trecerea la o noua etapă de dezvoltare politico-economică şi administrativă odată cu unificarea triburilor. Strângerea legaturilor economice şi militare între triburi a dus la formarea unei conştiinţe etnice şi lingvistice largi creând premisele formării statului dac. Interesele comune şi necesitatea apărării organizate la nivel mai mare apropie comunităţile între ele, creează condiţiile colaborării, pregătind astfel uniunile mai mari conduse de un şef ales care avea atribuţiuni politice, sociale, juridice, economice şi mai ales militare.

Tipologic, uniunile de triburi au fost constituite pe baza înrudirii de sânge. Ele erau conduse unitar de un şef ales şi cuprindeau teritoriile locuite de triburile care o compuneau. Ulterior se va ajunge la stabilirea mai exactă a perimetrului de convieţuire, luându-se în considerare şi posibilităţile de apărare, hotarele fiind alese de regulă pe cele mai importante obstacole naturale.

Funcţiile tot mai importante ale uniunilor de triburi au impus fortificarea unor aşezări şi crearea unui comandament central din care face parte şeful militar (basileus, rex) al comunităţii care dispune de structuri militare proprii şi de garnizoane de cetăţi. Aceşti basilei erau din rândul nobililor şi cu cât aduceau şi puteau susţine mai mulţi ostaşi cu atât erau mai respectaţi. Devenea clară intenţia de a transmite urmaşilor direcţi aceste prerogative punându-se astfel bazele unor dinastii locale.

Ca urmare directă a acestui fapt se formează o aristocraţie militară din rândul căreia se constituie un corp de comandă. Fiecare trib îşi avea şeful sau militar care dispunea de efective proprii care acţionau ca o unitate ce, în timpul luptelor, de regulă, nu se fracţiona. El dispunea de un corp de comandă din rândul cărora se stabileau şefii de cete, ai cetăţilor şi lucrărilor de fortificaţii. În caz de necesitate, forţele triburilor erau întrunite sub conducerea unui şef suprem iar şefii triburilor alcătuiau un stat-major ad-hoc. Aceşti şefi de rangul doi veneau la puterea militară centrală cu cetele triburilor din care proveneau, ale căror efective erau variabile în raport cu forţa economica şi demografică a fiecarei zone.

Instrucţia şi pregătirea pentru luptă se desfăşurau la triburile respective dar unele exerciţii aveau loc pe scară mai mare şi adesea direct în locurile în care comunitatea avea de apărat ceva. În timpul acestor exerciţii se punea accent pe învaţarea modului de folosire a lucrărilor de apărare, pe utilizarea mijloacelor de luptă de la catapulte şi baliste până la arc şi lance. La aceste exerciţii luau parte toată populaţia capabilă a purta arme,ţinându-se seama ca lupta se desfaşura de regulă din spatele fortificaţiilor prin aruncarea de săgeti, lanci, pietre şi suliţe iar în cazul că inamicul reuşea să pătrundă în incinta era imperios necesar ca toţi să fie în măsură să dea lupta corp la corp.

Datorită deplasării centrului de greutate al nevoilor de apărare de la numeroasele triburi la o scară mult mai generală, are loc creşterea amplorii şi caracterului manevrier al acţiunilor militare, astfel condiţia armatei capată noi dimensiuni atât organizatorice cât şi ca mod de luptă. Vor apărea în această fază oştiri cu efective de zeci de mii de oameni chemaţi să acţioneze împreună într-un dispozitiv articulat şi pe baza unei concepţii unitare proprie unui şef suprem. În această fază misiunea luptătorului şi responsabilităţile lui se generalizează, el participând adesea la campanii militare care se desfăşoară la mari distanţe de perimetrul obştii sateşti din care face parte.

3. ARMATA PRIMULUI STAT GETO-DAC

Stadiul actual al cercetăririi istorice consideră că primul stat al dacilor cel condus de Dromihete plasat la confluenţa secolelor IV-III-îen. Cu o temelie economico-socială şi politică deosebit de puternică, statul daco-getic al lui Dromihete includea teritoriul limitat la sud de munţii Haemus (Balcani), la est Pontul Euxin, la nord-est râul Tyras la nord şi nord-vest şi vest Carpaţii Meridionali şi Orientali adică aria etnică geto-dacă extracarpatică şi avea capitala în cetatea HELIS ( identificată ipotetic cu aşezarea de la Piscul Crasanilor).

                                                                                     Foto Gabriel Tora

Acest stat avea toate instituţiile specifice unui stat de la instituţii centrale şi până la aparatul administrativ local. Avea o circulaţie monetară iar forţa statului era dată de deosebita civilizaţie materială şi spirituală. Una din instituţiile de bază ale statului geto-dac din acel timp era armata, ca factor al puterii centrale.

Organizaţiile obştilor erau suportul social-economic al factorului militar. Realizând o apărare cu o scară a eficienţei, obştile erau obligate să pună la dispoziţia dinastului, contingente de luptători în raport cu nevoile de moment. O parte însemnată a armatei o reprezentau cetele personale ale regelui. Puterii centrale îi revenea şi autoritatea asupra cetăţilor de interes deosebit strategic şi politic, pentru a căror apărare s-au destinat trupe de infanterie, constituindu-se garnizoane cu misiuni permanente şi care pe timp de razboi erau întărite cu elemente locale. La rândul lor nobilii dispuneau de forţe militare proprii cu care erau obligaţi să participe la campaniile poruncite de rege. Influenţa unui nobil era data de numărul de luptători aflaţi în subordine sa.

Organizarea şi compoziţia armatei erau o reflectare a structurii social-politice a statului, ea fiind de fapt suma cetelor şi formaţiunilor militare de care dispuneau conducătorii de obşti, oraşe şi cetăţi, precum şi cele deţinute de şeful statului. Se estimează că armata primului stat geto-dac putea ridica la oaste până la 40000 de luptători.

DOTAREA ARMATEI

Arheologia a demonstrat că a existat o diversitate tipologică a mijloacelor de luptă care cuprindea: praştia, arcul cu săgeţi, lancea, toporul, măciuca, diferite tipuri de sabie, cutiţul de luptă , coiful, cămaşa de zale, genunchiere şi care de luptă. Clasificarea se poate face în arme pentru luptă de la distanţa şi arme pentru lupta corp la corp. Armele de atac erau sabia curbă, sabia dreaptă, lancea lungă, lancea scurtă, măciuca, ciocanul de luptă, buzduganul, praştia şi arcul cu sageti iar pentru apărare casca, scutul, camaşa de zale şi zaua întreagă.

Luptătorul era echipat simplu: un suman cu mâneci lungi, încins la mijloc, o mantie aruncată pe umeri prinsă cu o agrafă şi un pantalon încreţit şi băgat în încălţăminte. Şefii (tarabostes) purtau suman cu centiron cu ornamente de aur si argint şi o manta cu ciucuri, pantaloni şi pe cap căciula răsfrântă. Dezvoltarea davelor, a atelierelor, a extragerii şi prelucrării materiilor prime cu valenţe strategice, a meşteşugurilor în general a facilitat dotarea armatei cu mijloace de luptă suficiente ajungându-se şi la exportarea acestora in exterior.

CONCEPŢIA ŞI MODUL DE LUPTĂ

Situat în locuri de ispititor belşug, poporul dac şi-a elaborat de timpuriu o gândire şi o artă militară propice apărării. În acest scop s-a recurs la organizarea şi ducerea apărării strategice pentru a provoca pierderi forţelor inamice, uneori la distrugeri pe mari adâncimi pe direcţiile de înaintare ale inamicului, aplicând ceea ce posteritatea a numit "tehnica pamântului pârjolit".

La daco-geţi modul obisnuit de luptă era hărţuiala dar la trebuinţa ,angajau lupta cel mai adesea în dispozitiv în formă de pană. Când se luptau în retragere contra cavaleriei inamice, aici alergau răspândiţi, înainte aici se comăsau în plutoane şi se apărau, reuşind prin această tehnică să îşi reducă pierderile. Adesea recurgeau la atacuri nocturne, cunoşteau bine serviciul de santinelă inamic şi ţineau întotdeauna lânga ei caii înşeuaţi şi gata de luptă sau fugă.

În timpul apărării, felul de luptă consta în hărţuiri permanente cu scopul de a-l slăbi pe inamic şi de a-l aduce în poziţii dezavantajoase de luptă. Întrebuinţau frecvent cursele şi înşelăciunile recurgând la tot felul de stratageme. În timpul acţiunilor de ripostă geto-dacii, folosind terenul împădurit, preparau lovituri şi manevre bine întocmite pe care le alternau cu atacuri neaşteptate, fie în zona vadurilor fie în zone strâmte. Cavaleria avea atât rolul de cercetare cât şi pe acela de legatură între diferite corpuri militare. Dar principala acţiune a călăreţilor era lupta de hărţuire, lupta în care după aruncarea suliţei şi descărcarea arcului, călăreţul se repezea înapoi pentru a scăpa de lovitura duşmanului şi pentru a reveni din nou dintr-o altă direcţie.

În concepţie şi execuţie armata geto-dacă nu a recurs la formaţii de luptă rigide, masate şi puţin articulate. Modul de organizare, pe obşti sateşti, depindea de resursele demografice ale aşezărilor şi deci efectivele erau variabile şi suple.

În ofensivă aveau predilecţie pentru dispozitivul în formă de unghi cu vârful înainte, cu scopul de a străpunge falangele, cohortele sau manipulele şi a le disocia forţele pentru ale nimici din parţile laterale. În apărare recurgeau la dispozitivul În formă de potcoavă cu flancurile avansate cu scopul participării a cât mai multe forţe la lovirea simultană şi pe o adâncime cât mai mare a inamicului. În toate aceste dispozitive însă luptatorul avea în juru-i suficient spaţiu pentru libera mişcare şi acţiune.

Dispunerea fortificaţiilor în teren, structura şi varietatea dispozitivelor de luptă arată o temeinică şi justă cunoaştere a terenului şi avantajelor amenajărilor genistice. Construcţia acestor lucrări şi aşezarea lor reflectă o pricepere deosebită a rolului strategic şi tactic al fortificaţiilor. Realizarea unui sistem de cetăţi s-a făcut pe baza unor concepţii şi principii ce răspundeau nevoilor strategice. Astfel aceste cetăţi şi fortificaţii au fost edificate la confruntăriile Daciei şi îndeosebi pe axele de comunicaţii pe care puteau să pătrundă mai uşor invadatorii. În timpul bătăliilor de apărare a cetăţilor, apăratorii aruncau asupra asediatorilor bolovani de mare greutate, plumb topit, oale şi butoaie pline cu smoală fierbinte, seu şi alte substanţe inflamabile, suliţe şi săgeţi incendiare. Se foloseau de asemenea pe scară mare şi catapulte şi baliste, atât în luptele duse în jurul fortificaţiilor cât şi în luptele în câmp deschis când erau transportate pe care cu 2 roţi.

În ceea ce priveşte cucerirea cetăţilor strategii daci au recurs la procedeul asediului, prin care se urmărea încercuirea şi izolarea garnizoanelor adversarului. În timpul asediului, alături de armele individuale, foloseau catapulte de mare putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier. Geto-dacii au mai folosit şi falces murales cu care scoteau pietre din ziduri şi perforatoare de ziduri numite terebrac de fapt un berbec cu vârf ascuţit. La unison, izvoarele lumii antice îi prezintă pe daco-geţi în războaie de apărare şi toate le subliniază curajul şi vitejia, disciplina şi organizarea. Modalitatea proprie de purtare a unui război, prin ridicarea la luptă a întregii populaţii apte de efort militar, le-a dat permanent un avantaj în luptele necurmate cu aceia care le doreau avutul, făcându-i de neclintit de pe pământul Daciei, pe care îl considerau sacru şi numai al lor.

4. FACTORUL DEMOGRAFIC

Pămâtul românesc aparţine unei mari zone de antropogeneză ce coincide cu începutul cuaternarului, în fond cu vârsta de formare a elementului uman. Oamenii acelor vremi trăiau, desigur în hoarde sau cete, duceau o viaţă primitivă dar făcuseră progrese în ce priveşte uneltele şi armele. Din paleolitic şi neolitic populaţia s-a constituit în ginţi şi triburi dând naştere unei mari mase etno-lingvistice şi culturale. S-a conturat astfel,în epoca bronzului, blocul tracic, foarte numeros după afirmaţiile deloc neîntemeiate ale lui Herodot.

Ramura nordică a acestui neam tracic, geto-dacii constituiau încă din Hallstat, cea mai importantă componenta a acestui bloc etnic. Din cele peste 150 de formaţiuni tribale şi gentilice ale tracilor, cele ale daco-geţilor sunt cele mai mari şi mai puternice. Definirea ariei etnice a daco-geţilor şi fruntăriile habitatului sau trebuiesc căutate din centrul Europei şi până în Caucaz, din nordul Carpaţilor păduroşi şi până în Balcani dar geografia istorică şi istoriografia antică au fixat hotarele poporului geto-dac în largul spaţiu carpato-danubiano-pontic. Identitatea dintre geţi şi daci este reliefată de o serie de aprecieri atât antice cât şi moderne:

- "...geţii vorbeau aceiaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri. Grecii dădeau, atât geţilor din Bulgaria cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci..."
( L.A. Gebhardi, Geschichte des Reichs Hungarn und der damit Verbudenen Stateen, I, Theil, Leipzig,1778,p.43-44.)

-"...în cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau denumiţi şi geţi, şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia..."
(Martin Hochmeister, Siebenburgische Provinziaalblatter, vol.III, fasc. 3, Sibiu , 1808, p.126)


- "dacii sunt primii strămoşi ai românilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii. Aceiaşi origine, aceiaşi limbă. Asupra acestui punct toate mărturiile din vechime concordă..."
(Adolonyme Ubicini, Les origines de l'historie roumaine, Ernest Laroux, Paris, 1866, p.6)

- "noi suntem în fond geţi şi geţii reprezintă unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei, contemporane cu celţi, cu grupurile italice anterioare imperiului roman. Acest imperiu roman găsea aici un stat vechi, se lupta cu el si îl răpunea cu greu"
(G. Calinescu, Istoria literaturii Române, Compendiu, Bucuresti, 1968, p.13)

Suma acestor adevăruri îngăduie judecata de valoare potrivit căreia poporul dac, şi prin extensie poporul roman, este unul din cele mai vechi popoare europene, singurul popor din sud-estul continentului care nu a venit de nicăieri si printre puţinele popoare care nu şi-a schimbat vatra de baştina având strămoşi ce pot fi urmăriţi arheologic până în mileniul II îen. Referitor la hotarele acestui popor, antichitatea ne-a lăsat informaţii suficiente sub forma ariei etnice, cât şi sub cea a elementelor geografice. În perioada de maximă întindere a statalităţi geto-dace acest spaţiu este clar delimitat la sud de munţii Balcani, bazinul Bugului la est, Carpaţii Păduroşi la nord, Dunarea de mijloc la vest, cu multe enclave incluse in masa neamurilor vecine.

Ptolemeu definea astfel frontierele etnice ale neamului get:

"se marginesc la miază-noapte cu acea parte a Sarmaţiei europene ce se întinde de la muntele Carpatos până la cotitura pomenită a fluviului Tyras, care se află la gradele 53'- 48'30min., la apus cu Iazigii Metanaşti, de pe lânga râul Tibiscos, iar la miază-zi cu acea parte a fluviului Dunărea care merge de la vărsarea râului Tibiscos pâna la Axiopolis, de unde, pâna la Pont, şi la gurile sale, Danubios se numeşte Istros"
(Ptolemeu, Îndreptar geografic, Izvoare privind istoria României, vol. I, Bucuresti, 1964, p.541)

Este neîndoielnic că dacii erau un popor numeros, numai astfel putând să locuiască şi să apere un spaţiu atât de întins, şi această densitate explică continuitatea lor în ţinutul central carpato-danubian. Luând în consideraţie hotarele statului dac sub Burebista, care avea o suprafaţă de cca. 500000 de kmp şi considerând că populaţia autohtonă avea o densitate de 5 locuitori/kmp (cam 2 milioane şi jumatate de locuitori), cifra de 200000 de oameni cât putea ridica în caz de război regatul dac burebistan nu pare deloc exagerată, ba dimpotrivă, pare numărul minim de recrutare. Potenţialul militar ridicat reiese şi din posibilitatea Imperiului roman de a strămuta în sudul Dunării 50000 de geţi în timpul lui Augustus iar apoi în timpul lui Nero alţi 100000 trecuţi în Tracia.

sursa: http://dromihete.3x.ro/colinfinet/vezipenet/ARMATA.htm