RĂZBUNAREA DACILOR

Cucerirea Romei de către urmașii lui Decebal

Decebal, un general desăvârșit, temut de toată lumea, a lăsat urmașilor săi, un bagaj de cunoștințe în arta războiului, demn de toată considerația vremurilor trecute și viitoare, dar ignorat cu desăvârșire de către deținătorii de ”diplome academice” de la noi. Generalii care i-au fost alături în războaiele Daco-romane, precum și urmașii acestora, au jucat un rol important, esențial putem spune, în evenimentele ce au urmat după ocuparea unor provincii strategice ale Daciei de către armatele lui Traian.
Ca general, Decebal se face repede remarcat prin atacurile fulgerătoare îndreptate împotriva imperiului roman, abilitățile sale militare regăsindu-se în victoriile obținute, prin uciderea generalilor romani și exterminarea legiunilor acestora. După atacul fulgerător împotriva Moesiei guvernate de Oppius Sabinus, decapitat de Dacii marelui General, în anul 85 regele Duras îi cedează tronul Daciei lui Decebal, care cu această ocazie, în batjocură, îi cere împăratului romei Domițian, ”doi oboli de locuitor roman” pt. a avea pace în interiorul granițelor imperiului. Bineînțeles că doi ani mai târziu, în 87 Domițian nesuportând umilința generalui Dac, își trimite armatele conduse de generalul Cornelius Fuscus, să atace Dacia. Confruntarea are loc la Tapae, unde romanii sunt pur și simplu exterminați de Dacii lui Decebal, iar generalul roman Fuscus, ucis. Astfel Decebal devine cel mai de temut adversar al romei. (pasaj ”extras” din manualele de istorie – cele inexistente!)
”Om cu mare pricepere în treburile războaielor, cu mare iscusință și în executarea operațiunilor de luptă. Știa foarte bine când să se retragă, era meșter în a întinde o cursă și în a câștiga victoria în luptă, iscusit când era cazul să profite din plin de victorie sau când era în folosul lui să părăsească bătălia, dacă se simțea în inferioritate. Aceste însușiri au fãcut din Decebal pentru multă vreme un adversar al romanilor demn de temut.” (Istoria romană, 67, 6). Un portret pe care îl regăsim la aproape toți generalii lui Decebal și a urmașilor acestora, care după 117, prin războaiele Dacilor Liberi împotriva cotropitorilor, au adus roma, de nenumărate ori în prag de a se retrage din cele câteva provincii ocupate ale Daciei.
Nu la fel putem spune despre generalul Vezinas, care suferă o înfrângere usturătoare în ofensiva romanilor conduși de Tettius Iulianus, în anul 89 în același loc, la Tapae, unde Decebal exterminase armatele lui Fuscus.  ”...Vezinas, cel care era mâna dreaptă a lui Decebal. Deoarece nu poate scăpa cu fuga, arătându-se viu, s-a prefăcut că este mort, căzând la pământ, și prin acest șiretlic se furișă noaptea, fără să fie văzut.” (Istoria romană, 67, 10).
Din păcate, nu găsim informații scrise despre generalii lui Decebal, care au luat parte la războaiele din 101-102, dar putem merge la Columna lui Traian, la scena Victoriei și scena Păcii, unde identificăm 12 generali și corpuri de armată, infanterie și cavalerie, ale victoriosului Decebal. Însă lipsa informațiilor despre generalii Daci o găsim aici: http://dacul-mailo.blogspot.ro/2014/10/intre-secolele-i-xiii-o-mie-de-ani-de.html.

În 106, moartea lui Decebal nu a reprezentat pentru Dacia, decât un moment de cotitură și o grea încercare pentru Imperiul Dacic. Patru dintre generalii Daci fiind luați prizonieri de romani și duși la roma în cortegiul triumfal al lui Traian. Prezența lor o simțim și acum în capitala Italiei, imaginea lor rămânând pentru eternitate pe arcul lui Constantin. Urmașii generalilor ”prizonieri” ai lui Decebal, ajung generali ai armatei romane, doi dintre ei ajungând împărați ai romei, Regalianus în anul 258 și Galerius în 305.
Dar nu toți generalii care au luptat pt. apărarea Daciei au fost uciși sau făcuți prizonieri. Cei care au scăpat, s-au retras în afara provinciilor ocupate și, alături de Dacii Liberi încep din 117, preludiul a ceea ce anticii numesc ”nebunia Geților”, nebunie care timp de aproape 200 de ani o găsim  în atacurile sângeroase asupra trupelor romane din provinciile ocupate ale Daciei, și nu numai. Tactica folosită de toți generalii Dacilor, pe care o regăsim ulterior la toți marii Voievozi ai principatelor Daciei, este aceeași pe care Decebal o folosea când, în repetate rânduri trecea Dunărea și ataca Moesia.
În 117-118 în urma morții lui traian, se declanșează marea răscoală a Dacilor din interiorul provinciilor ocupate, prilej cu care armatele Generalilor lui Decebal din Dacia Liberă, pătrund în zona ocupată de romani și distrug pe rând orașele Ulpia Traiana, Apulum, Tibiscum, Potaissa, Porolissum, ucigându-l pe Iulius Quadratus Bassus, guvernatorul provinciei.
Noul succesor, Hadrian își pune serios problema de a părăsi provinciile ocupate ale Daciei, la fel cum a făcut cu provinciile create de traian, Mesopotamia și Armenia, dar la sfatul apropiaților, hotărește să întărească apărarea provinciilor Dacicie, vitale pentru imperiu, prin bogățiile minelor existente de aur, argint, sare, etc. Dezastrul produs de atacurile Dacilor este atât de mare, încât  îl determină pe Hadrian să  vină personal să restabilească ordinea. Măsurile luate de acestea sunt: părăsirea provinciilor Dacice din sudul Moldovei și din întreaga Muntenie, dărâmarea podului lui Apollodor, pt. ca Dacii să nu mai poată invada Moesia, împărțirea provinciei ocupate în Dacia Inferior și Superior, pentru o mai bună administrare. Cu toate acestea, fiindcă situația nu s-a calmat, Dacii provocând în continuare pagube și dezordine imperiului, în 118 împăratul Hadrian revine și mai crează o provincie, Dacia Porolissensis.
O strategie de slăbire a puterii Dacilor de către împărații romani, a fost recrutarea și trimiterea Dacilor din provinciile ocupate, în cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului, Britannia, Pannonia, Moesia, Syria sau Cappadocia, metodă insuficientă însă pt. un control total al zonei. Inscripțiile găsite în zonele în care au ajuns trupele de cavalerie sau de infanterie (peste 10 000 de războinici Daci), numite Dacorum, stau mărturie în susținerea acestor ”relocări” de forțe, și ne arată faptul că dacă romanii au putut strânge peste 10 000 de războinici Daci, numai din teritoriul ocupat, care reprezenta 14% din suprafața Daciei, armatele Dacilor Liberi erau suficient de numeroase încât să pună în pericol imperiul roman, după unele studii, ridicându-se la peste 20 000 de războinici.
În aceste condiții în care forțele militare ale Dacilor erau comparabile cu cele ale romanilor, în condițiile în care un guvernator roman este ucis pe teritoriul ocupat al Daciei, în condițiile în care, pt. o mai mare liniște în imperiul roman, împăratul decide să distrugă suprastructura podului lui Apollodor (o altă minciună sfruntată, acel pod fiind de fapt construit de Apollodor pe structura unui pod deja existent) pt ca nu nu cumva Dacii să invadeze imperiul, în aceste condiții vă întreb, cum a început simbioza Daco-romană??? Probabil că în cei 11 ani care au trecut de la victoria răsunătoare a romanilor din 106, este prematur să ne punem astfel de întrebări, așa că poate evenimentele ce le voi relata mai departe ne vor lămuri cum s-a desfășurat această ”simbioză”! Să nu uităm că ocupația romană în Dacia, a fost de aproximativ 165 de ani!
În provincia ocupată de romani, aparenta liniște se instalează, roma concentrându-se pe golirea minelor de aur, argint, sare, etc. Generația generalilor Daci care i-au fost alături lui Decebal în cumplita înfrângere, este pe sfârșite, dar se ridică urmașii acestora, care preiau ”moștenirea militară” a marelui general Dac și în anul 143 începe ceea ce romanul Aelius Aristide numește ”războiul provocat de nebunia geților”, război în care Dacii din interiorul provinciei ocupate, alături de Dacii Liberi pustiiesc tot ce le iese în cale, totul culminând cu anii 157-158 când intensitatea este atât de mare încât chiar împăratul este nevoit să intervină și să lupte împotriva Dacilor, într-un final stabilind o oarecare ordine și luându-și titlul de Dacicus Maximus.
Peste 10 ani, 167-170, atacurile Dacilor Liberi aliați cu triburile germanice, în special cu Goții, aproape că îngenunchează forțele de apărare ale romanilor, guvernatorul provinciei ocupate, Claudiu Fronto, fiind ucis în luptele cu Dacii, granițele de nord ale imperiului fiind sub asediu permanent, situația degenerând și căpătând proporții catastrofale pentru imperiu și datorită molimei de ciumă care face ravagii, întreg imperiu roman fiind zguduit din temelii! Situația apărării provinciei ocupate fiind atât de gravă, aproape anihilată, romanii sunt nevoiți să aducă legiunea a V-a Macedonica pentru întărirea granițelor de nord și asigurarea accesului pe Valea Arieșului, către minele de aur din Munții Apuseni.
În această încercare de eliberare a provinciei Dacilor, nici măcar Ulpia Traiana nu a scăpat de furia Dacilor aliați cu Goții, cartierele mărginașe fiind incendiate odată cu templul zeului Liber Pater din inima capitalei. Atât de mare a fost amploarea acestor atacuri ale Dacilor, încât toată provincia a fost afectată, iar pe locuitorii din Munții Apuseni îi determinâ să-și ascundă contractele de închiriere, vânzare sau împrumut, în galeriile dezafectate. Este vorba de cele 25 de tăblițe cerate descoperite în galeriile de la Roșia Montană.
Ceea ce urmează însă după 170, este peste înțelegerea multora care acum simt cum le curge prin vene, ”un sânge de traian”.
Urmașii generalilor lui Decebal, cei din a 3-a și a 4-a generație vor da lovitura finală pentru eliberarea provinciei ocupate de romani, moștenirea strategico-militară lăsată de marele General al Dacilor, fiind pusă în practică cu succes. Pe parcursul a 100 de ani, între 170 și 270, în alianță cu Goții, Dacii izbutesc să extermine stăpânirea romană de la nordul Dunării. Între anii 184-185, doar Commodus ”...a restabilit stăpânirea în Dacia” lui traian. Războaiele se succed unul după altul și în perioada împăraților Macrimus și Maximinus. Provincia ocupată a Daciei este supusă acestor presiuni militare permanente, și primește o lovitură devastatoare din partea Carpilor, care în 245-248 ajung la Apullum și iau prizonieri. C Valerius Serapio, ca semn de mulțumire și recunoștință că a scăpat ”din captivitatea Carpilor”, dedică un altar lui Jupiter
În aceeași perioadă,, Costobocii, neam Dacic din nord,  datorită măiestriei generalilor militari, devastează imperiul roman de la nord la sud ajungând până în apropierea Atenei, roma primind o lovitură de imagine greu de suportat.
După doi ani de războiae sângeroase, împăratul Filip Arabul reușește să restabilească o pace fragilă, care ține până în 250-251, când luptele reîncep, iar împăratul Decius este ucis undeva pe teritoriul Dobrogei în luptele duse cu Dacii aliați cu Goții.

Toată această peioadă de ocupație romană a provinciilor Daciei, culminează cu urcarea pe tronul marelui și civilizatorului imperiu al romanilor a lui Ragalianus, despre care Historia Augusta afirmă că ”... a fost un bărbat renumit în arta militară... fiind potrivit pentru conducere; se trăgea din poporul Dac. Și după cum se crede, era rudă cu Decebal însuși” (Regalianus, 10).
Imperiul roman, care pe timpul lui traian cucerea Dacia, ajunge sub stăpânirea urmașilor lui Decebal. Visul și ambiția civilizatorilor romani au avut efect devastator pt roma!
Un singur lucru mai lipsea pentru ca răzbunarea lui Decebal să fie completă, și anume schimbarea titulaturii imperiului din cel roman în cel Dacic, încercare aproape reușită de un alt împărat Dac, pe numele lui Galerius, cel care în 293 devine Caesarul romei, și cel care în 311 emite primul edict de toleranță față de religia lui Chistos.
În fața celor întâmplate, motivul pentru care adevărul este ascuns chiar de oficialitățile române, rămâne în continuare cel mai mare mister al acestor întâmplări!

Dacul Mailo

.

DACIA MARE SUB CONDUCEREA MARELUI REGE TRACO-GETO-DAC - BUREBISTA

Prima intervenție a statului roman în Peninsula Balcanică a avut loc către sfârșitul secolului al III-lea î.H., în timpul celor două războaie ilirice (229/228 și 219 î.H.). Apoi, în urma celor trei războaie macedonene (215-201, 200-197, 171-168 î.H.), a fost lichidată independența statului macedonean, Roma ajungând să domine în Peninsulă. Dominația ei a fost consolidată după 146 î.H., când republica romană, reprimând răscoala macedonenilor și a ligii aheene, a transformat Grecia și Macedonia în posesiuni ale sale.

De acum, Roma începe înaintarea spre Dunărea de Jos, în spațiul Geto-Dac, când stăpânii locului duceau lupte pentru alungarea celților și bastarnilor.

Îndelungata rezistență împotriva celților a determinat - pe fondul dezvoltării maxime a Latenului Geto-Dac - perfecționarea sistemului lor defensiv, dar și a armamentului ofensiv, căci nu era vorba numai de rezistență, ci și de alungarea invadatorilor străini: sciții, celții, bastarnii.

În fața celui mai mare pericol care venea dinspre sud, unitatea politică a regatelor Traco-Geto-Dacilor, cum am spus, se impunea. O unitate pregătită de întreaga dezvoltare de până atunci dar și grăbită de înaintarea romană.

       ”CEL DINTÂI  ȘI CEL MAI MARE DINTRE REGII TRACIEI”

Această unificare a întregului teritoriu al națiunii Traco-Geto-Dace a fost realizată sub conducerea lui Burebista (c. 82-44 î.H.), ”cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia” (cf.15/125, s.n.). Acesta, cum arată Strabon (VII, cap.III, paragraful 11), ”luând în mână cârma neamului său, a ridicat poporul copleșit de nevoi din pricina nesfârșitelor războaie și atât de mult l-a îndreptat prin anumite deprinderi, viață cumpătată și ascultare de porunci, încât doar în puțini ani a făurit o mare împărăție și a adus sub stăpânirea Geților pe cei mai mulți vecini. Ba chiar și de romani era de temut, deoarece trecea neînfricat Istrul și prăda Tracia până în Macedonia și Iliria”, (cf. 117/II, 174, s.n.).

Această operă unificatoare și de adevărată renaștere a națiunii Traco-Geto-Dace din starea din care o aduseseră ”nesfârșitele războaie” a fost rezultatul unei strânse conlucrări între autoritatea civilă și cea religioasă, practica aceasta fiind, după Strabon, coroborat cu Herodot, de mult îndătinată la Traco-Geto-Daci. Strabon o spune textual: ”Pentru convingerea poporului, el (Burebista, n.n.) a conlucrat cu Deceneu, un vraci care a pribegit prin Egipt și a învățat anumite semne prevestitoare prin care deslușea vrerile divinității”. Ca și ionianul Pythagora, ca și Zalmoxis odinioară, Deceneu însuși a fost pătruns de ”suflul divin”. Cât de puternică trebuie să fi fost autoritatea celor doi - Marele Rege și Marele Preot - asupra poporului lor poate reieși și din aceea că Geto-Dacii, ,,în semn de supunere..., s-au lăsat înduplecați să taie vița-de-vie și să trăiască fără vin, o abstinență extraordinară, comparabilă doar cu abținerea de la consumul de carne, considerată de Traco-Geto-Daci ”ca o poruncă dată de Zalmoxe” (Strabon, ibidem, paragraful 5 . cf. 117/II, 167).

Astfel, după celebra inscripție de la Dyonisopolis, Burebista a ajuns, în epoca sa, cum deja am spus și nu este excesiv a repeta, ”cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia.” În urma unei campanii de întregire a teritoriului național, Burebista a ajuns să stăpânească ”tot teritoriul de dincoace de fluviu (Dunărea, n.n.) și de dincolo.”

Desigur, în primă urgență, pentru statul Traco-Geto-Dac se impunea înlăturarea pericolului celtic din sud-vest, vest și nord nord-vest și recuperarea teritoriilor naționale ocupate până atunci de celți. Fără îndoială că numai după temeinice pregătiri, printr-o campanie care în anul 60 î.H. i-a surprins pe adversari, de la sud la nord, din Balcani până în Moravia, Burebista, ne relatează Strabon (ibidem, paragr.11) ”a pustiit astfel pe celții care se amestecau cu thracii și cu ilirii, iar pe boi, care se aflau sub ascultarea lui Critasiros (altă formațiune celtică, n.n.), precum și pe teurisci (idem, n.n.), i-a șters de pe fața pământului. (s.n.).

Acționând astfel, Burebista evitase întâlnirea directă cu romanii, care, după trecerea Balcanilor, se orientaseră, ”era firesc!”, mai întâi spre est, către litoralul pontic, cu bogatele colonii grecești. În restul teritoriului, de la sud de Dunăre și - fără îndoială - în colaborare cu Geto-Dacii și alți ”traci” de aici, Burebista va fi întreprins campanii de pradă și de pustiire până în Iliria și Macedonia, după cum menționează Strabon.

În anul 74 î.H., romanii ajungeau, printr-o expediție, la Dunăre, în partea de est, aproape de litoralul pontic, zonă care, doi ani mai târziu, va intra, cu coloniile grecești de aici, sub controlul roman.

Aici, în sud-estul teritoriului Traco-Geto-Dac de la sud de Dunăre, pentru Burebista, care atunci se pregătea în vederea războiului cu celții, era de evitat instituirea unei stăpâniri romane. Așa se face că, în anul 62 î.H., când guvernatorul roman al Macedoniei, Caius Antonius Hybrida, printr-o expediție, a încercat să instituie această stăpânire asupra întregului ținut dintre Dunăre și Mare, Geto-Dacii, aliindu-și chiar pe incomozii bastarni, au ajutat substanțial coloniile grecești pentru respingerea atacului roman. Proba despre contribuția hotărâtoare a Geto-Dacilor în aceste lupte o reprezintă, cum deja am spus, steagurile romane, capturate atunci și duse în cetatea Geto-Dacă Genucla, a regelui Zyraxes.

Evident, pentru moment pericolul trecuse, dar primejdia romană rămânea și ea nu putea fi contracarată decât prin desăvârșirea efortului de unificare politică, prin unirea teritoriilor naționale din stânga cu cele din dreapta Dunării, fapt care implica și stabilirea propriului control al acestui Stat asupra coloniilor grecești. Un precedent exista, dacă ne gândim la .protectoratul lui Zalmodegicos sau al lui Rhemaxos (sfârșitul secolului III î.H.), asupra acestor colonii.

După ce își încheiase cu mare succes campania împotriva celților pe care, cum am văzut, ”i-a pustiit” sau ”i-a  șters de pe fața pământului!” -, întărindu-se prin întregirea cu întinsele teritorii naționale recuperate de la aceștia și - fără îndoială - după alte serioase pregătiri (în timp ce în statul roman se va declanșa lupta pentru putere între Caesar și Pompei, după moartea celui de-al treilea triumvir, Crassus, în anul 53 î.H.), Burebista începe (înainte de anul 55 îHr) noua sa campanie de întregire politică, de la extremul estic - pentru a evita o angajare inițială cu trupele romane, care ar fi intervenit -, atacând și cucerind mai întâi Olbia (la gurile Bugului Hypanis), apoi Tyras (Cetatea Albă), la gurile fluviului cu același nume și pe care erau situați tyrageții, cu care va fi colaborat, după care a urmat instituirea prin forță a autorității sale asupra coloniilor grecești de pe țărmul vestic al Mării - Histria (asupra căreia asediul a durat trei ani!), Tomis, Ordessos (Varna), Messembria și Apollonia; orașul Dionysopolis, care întreținea mai de mult relații de prietenie cu regele Traco-Geto-Dac, a intrat firesc, fără rezistență, sub autoritatea lui Burebista, acesta încorporând totodată întregul teritoriu Traco-Geto-Dac din sudul Dunării până la Munții Balcani.

DACIA MARE

Astfel, înainte de anul 47 î.H., întreaga acțiune unificatoare a lui Burebista s-a încheiat, constituindu-se Dacia Mare. Cu aceasta, statul Traco-Geto-Dac ajungea una dintre marile puteri ale lumii antice. Lumea, la Roma, dorea să afle știri despre Daci și întreba pe cei cu ”trecere” pe lângă mai marii zilei, precum poetul Horațiu. Acesta mărturisește: ”Oricine îmi iese în cale mă întreabă: Hei! Bunule, tu trebuie să știi, pentru că ești în relații mai strânse cu zeii, ce ai mai auzit despre Daci?” (cf. 112/ I, 209 s.n.).

Dacii încercaseră mai întâi o intervenție pe lângă Caesar - ne informează istoricul Dio Cassius -, dar ”nu căpătaseră nimic din câte ceruseră”.

Atunci trecură de partea lui Antoniu (ibidem, 672-673). Din păcate, între Daci, între căpetenii, desigur începuse, mai exact reîncepuse dezbinarea. O spune același istoric: că nici lui Antoniu, de partea căruia trecuseră, nu i-au fost ”de mult folos, căci erau dezbinați” (ibidem, s.n.).

Dar și confruntarea cu statul expansionist roman devenea inevitabilă! Fără îndoială, cercetând raportul de forțe în cadrul luptelor interne care aveau loc în statul roman - între Caesar și Pompei -, Burebista a trimis la acesta din urmă pe grecul Acornion din Dionysopolis, diplomat care ajunsese pe lângă regele Traco-Geto-Dac ”în cea dintâi și mare prietenie”. Acesta l-a întâlnit pe Pompei în părțile Macedoniei, lângă Heracleia Lyncestis (Bitolia, n.n.), îndeplinindu-și însărcinările pe care le avea de la rege cum se arată în amintita inscripție.

Din păcate pentru regele Traco-Geto-Dac, în anul 48 î.H., după ce Pompei obținuse victoria la Dyrrachium (7 iunie), Caesar l-a înfrânt decisiv la Pharsalos (9 august), iar pe aceasta cale spre conducerea supremă la Roma îi era deschisă.

SFRȘITUL

După eliminarea definitivă a lui Pompei (45 î.H., când sprijinitorii acestuia au fost zdrobiți la Munda), ar fi urmat campania lui Caesar împotriva statului Traco-Geto-Dac, campanie pentru care dictatorul Romei începuse pregătirile; va fi ucis însă, precum se știe, în anul 44, la ”idele lui martie” (15 martie), în senatul roman, înainte de a pleca să preia conducerea armatei concentrate în Iliria în acest scop.

În același an, 44 î.H., Burebista însuși - ne spune Strabon - ”a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mână de oameni (s.n.), mai înainte ca romanii să trimită împotriva-i o expediție” (VII, III, 11 . cf. 117/II, 174 s.n.). De reținut: ”o mână de oameni!”

Actul iresponsabil săvârșit de acea ”mână de oameni” a dăunat fundamental unității și puterii Traco-Geto-Dacilor, viitorului lor. ”Împărăția” lor, de care vorbește Strabon, s-a dezmembrat ”în mai multe regiuni” - fără a se putea vorbi de o fărămițare -, poate tot în patru, cum fusese înainte de Burebista, în vremea lui Strabon fiind cinci asemenea formațiuni politice (sf. Sec. I îHs . înc.sec. I d.H.), pe care le putem numi foarte bine state, ele întinzându-se aproximativ pe spațiul viitoarelor țări românești medievale (Țara Românească, Moldova, Maramureș integral, Transilvania până la Tisa).

                                                                    Conf. univ. dr. G. D. ISCRU

Dacii, nobilii istoriei!

“În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din Nordul Africii până dincolo de Scandinavia, ţara imensă a Dacilor.”  

                                                                                                                              (Dionisie Periegetul)

În liniștea munților Carpați, se mai pot auzi amintirile vremurilor de început! Oricine pășește pe potecile înguste, oricine se lasă cuprins de liniștea enigmatică a codrilor, aude chemarea trectului! O chemare către spiritualitatea acestui popor divin, cum îl considerau bătrânii și înțelepții greci!
Sub acele poteci se află istoria noastră, cea care ne curge prin vene și care ne este adânc înfiptă în suflet! Este moștenirea noastră de la începutul Soarelui, transmisă cu sfințenie și limbă de moarte, de la Muntean până în zilele noastre, de la generație la generație!
Susurul izvoarelor amintește de sfințenia Pelasgilor, numiți mai târziu pe rând, Geți, Daci și acum Români! Adierea vântului ne dezvăluie iscusința și înțelepciunea celor d”aci, iar foșnetul frunzelor ne spune despre enigmatica tărie a bunilor și străbunilor și despre naturalețea cu care ei se uneau și la bune și la rele, cu același zâmbet demn!

“Nu pot să trec sub tăcere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul geţilor s-a ivit aşa din totdeauna de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic.” (Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua getarum sive gothorum”, 1597)

În toată istoria lor, Geto-Dacii sau Românii de azi, pe plan militar au fost luați în calcul de toate imperiile lumii, au fost aprigi cu inamicii și foarte darnici cu prietenii! Nu puține sunt mărturiile și admirațiile despre vitejia și înțelepciunea Geto-Dacilor, așa cum recunoaște și Lucanus în Pharsalia: "Feriți-ne, zei cerești, ca printr-un dezastru care i-ar pune în mișcare pe Daci și pe Geti, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr...".

  

Foto Gabriel Tora

Credința acestora a fost cea care ridiculiza numărul inamicilor! Nimeni nu poate să afirme că acest popor a fost un popor militarizat, cu toate astea, victoriile lor nu au fost deloc puține! Puțini sunt cei care descoperă tainele acestui neam, care întotdeauna a fost un exemplu de urmat pentru lumea întreagă!
Un popor care a dat lumii  legile cele bune și drepte, care aveau cunoștinte deosebite în orice domeniu – dovezile sunt în nenumăratele descoperiri care sunt voit ascunse și despre care oficialitățile nu scot un cuvânt – un popor care se preocupa de tainele filozofiei, cu poezia, astronomia, singurul popor care a renunțat la vicii pentru o spiritualitate înălțătoare, acest popor, în momentul când pleca la luptă devenea spaima tuturor!
Geto-Dacii pe lângă credința ce-o purtau în suflet, datorită cunoștințelor pe care fiecare oștean le deținea,  erau și  foarte buni strategi, știau să-și aleagă cu dibăcie momentele când să atace sau când să se retragă, puteau duce o luptă deschisă și în același timp o luptă de ”gherilă”. Geto-Dacii aveau tactici de luptă care destabilizau echilibrul luptei și reușeau să împartă forțele armatei adverse astfel încât să-i poată face față, armele nu erau deosebite, dar falxurile au determinat schimbarea caschetelor din armata romană. Tacticile de intimidare și inducere în eroare nu lipseau nici ele., știau să-și facă din natură un aliat, se foloseau de copaci pe care-i îmbrăcau în oșteni, se foloseau de albine pe care le trimiteau înainte pentru a creea haos în cavaleria inamică, se foloseau de tunelurile din pământ care-i făceau să dispară din fața dușmanilor, pentru a apărea în spate, lovind crunt armatele inamice! În ultima instanță cetățile, refugiile supreme, erau astfel construite încât "Geții erau invulnerabili" (Sidonius Appolinaris).

Cu aceste fapte, dar și cu vitejia și curajul fiecărui Geto-Dac pe câmpul de luptă, și-au câștigat respectul cuvenit în tumultuoasa istorie a lumii!
Arsenalul de luptă al Geto-Dacilor era  foarte bine adaptat acelor vremuri, unele dintre arme provenind din uneltele de zi cu zi pe care le întrebuințau la muncile agricole sau casnice, cum ar fi coasa, care odată cu schimbarea lamei, aceasta făcea un unghi de 180 grade cu coadă, devenind astfel o armă deosebit de periculoasă datorită rănilor pe care le provocau, scoțând inamicul din luptă!
De la Arrian aflăm că imediat după sosirea lui Alexandru Macedon la Dunăre, pe malul nordic al fluviului și-a făcut apariția în scurt timp o mică armată alcătuită din circa 4000 de călăreți și 10000 de pedestrași.
În timpul domniei marelui nostru rege Burebista, în Dacia după cum spune Strabon, se putea ridica în caz de război, o armată de 200 000 de soldați Geto-Daci!
Și cu toate astea iată cum îi descrie Iordanes în Getica – “… ce mare plăcere, ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie.
Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea occidentală…”, sau Dio Chrysostomus în Discursuri- ” Se întâmplă că am facut acum o călătorie lungă, drept la Istru şi în ţara Geţilor am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi.
Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi, veneam să văd oameni luptând, unii pentru stăpânire şi putere, iar alţii pentru libertate şi pace”.  Indiferent din ce punct de vedere privești situația, o singură concluzie putem trage: Geto-Dacii erau în atenția tututror, ceea ce spune mult mai mult decât ne prezintă oficialitățile noastre în tot sistemul de învățământ, educațional, informatic, etc!

Ne întoarcem însă la armata Geto-Dacilor și la conducătorii de temut al ei, și amintim ce ne spune Dio Cassius – “Decebal era foarte priceput în planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul de a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp.
Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere.
Din aceasta pricină, mult vreme a fost un duşman de temut pentru romani.”
Întotdeauna, în fruntea armatei Geto-Dacilor stătea semeț stindardul Dacic, acea ființă tricoloră cu cap de Lup și corp de balaur, cel care destabiliza psihic armatele inamice și care speria caii acestora prin șuieratul înspăimântător pe care-l scotea în bătaia vântului, dar și cel care-i îmbărbăta pe Geto-Dacii care cu mândrie și onoare luptau sub el!
Săbiile Geto-Dacilor, falxurile, mânuite cu deosebită măiestrie deveneau mortale pentru dușmani, chiar de  la prima lovitură, forța exercitată de mărimea și forma acesteia fiind decisivă în lupte, mai ales în cele cu romanii care au fost nevoiți să-și fabrice alte coifiri/căști și armuri, mult mai rezistente.
O altă armă reprezentativă pentru armata Geto-Dacilor, era arcul! Performanța lui era net superioară, tehnica prin care era făurit era atent aleasă, demonstrând pentru a cât-a oară (?!) măiestria și priceperea Geto-Dacilor! Călăreții nu aveau nicio piedică în a-și folosi arcul în goana calului, acesștia trăgând la fel de bine din orice poziție. Veninul de șarpe era ceea ce primeau cei loviți de săgețile arcașilor Daci, cum ne amintește și Ovidiu în Tristele: ”Îi vezi călare, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor. Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei. Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată. Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul pe care îl are legat la şold orice bărbat.”

Coiful la Geto-Daci, realizat cu o finețe de invidiat chiar și azi, alături de cămașa de zale, scutul, sica, lancea,  sulița, toporul, măciuca, praștia, etc, toate aceste au făcut din armata Geto-Dacilor o armată demnă de manualele de istorie din orice țară! Numai la noi lipsește!

Nu există nicio scuză a oficialităților, care în fața afirmațiilor făcute de cei care au trăit în același timp cu Geto-Dacii și care cu mărturiile lor ne umplu inimile de mândrie, respect și onoare, în fața descoperirilor arheologice recente, să te faci că așa ceva nu a existat, să minimalizezi la maxim importanța strămoșilor noștrii și mai mult, să continui sa susții că Dacii au fost romanizați, iar limba noastră că se trage din latină!
Timpul le va spune pe toate, iar Moș Timp va avea grijă de fiecare trădător și dușman al acestui neam născut la începutul Soarelui! Iar vremea pentru adevăr se apropie în pași de galop, pentru cine are ochi să vadă și urechi să audă.
Nu puțini sunt cei care în ultimul timp, în momente pline de taină și magie, sunt cuprinși cu căldură și blândețe de spiritul sfânt al Geto-Dacilor și de chemările la credință ale strămoșilor, spuse de însuși Marele Lup Alb!
Refacerea măreței cetăți a Dacilor Liberi a început!
ZĂU, ZĂU, ZĂU!

Simbolurile sacre, moștenire de la strămoșii noștrii, Pelasgii!

Se spune că istoria este scrisă de învingători, însă noi avem un proverb din bătrâni: minciuna are picioare scurte.
 Ce nu vă va învăța nimeni, niciodată, în școlile din România, este că în spatele ”marilor culturi”, întotdeauna se găsește o alta, neobservată, uitată, uneori ignorată cu bună știință.
De ceva timp, învățământul din România, în loc să se revigoreze, să aducă la suprafață noile descoperiri, să corecteze greșelile și erorile ”învechite” pe care nu le mai acceptă nici măcar un copil de la grădiniță, nu face altceva decât să ducă nedreptățile existente la un alt nivel, mai periculos decât precedentul!

Cine nu dorește să se recunoască oficial că civilizația lăsată de acest măreț popor al Dacilor, a stat la bazele civilizației greco-romane, din punctul meu de vedere, luptă doar împotriva noastră și a trecutului nostru!
Vechii bătrâni greci își au rădăcinile în civilizația Traco-Geto-Dacică, iar ca argumente stau figurile marilor zei, ca Apollo și Dionisos, importați de aceștia de la nord de Dunăre din ținuturile Hiperboreenilor, ținuturi care au dat primul și cel mai important imperiu universal, Imperiul Pelasg.
Acum 14mii de ani, la sfârșitul glaciațiunii Wurm, din podișul Transilvaniei au început să migreze în toată eurasia, excedentul de populație care din peninsula Scandinavă până în grecia și Spania, până în India, ajungând chiar  și în Egipt, după ce au trecut prin Asia mică și Mesopomia, au adunat în societate familiile și triburile răspândite prin caverne, prin munți și prin păduri, au întemeiat sate și orașe, au format cele dintâi state, au dat supușilor lor legi și au introdus modul lor de viață mai blând.
Tot bătrânii greci, cei ”înțelepți”, acordau Pelasgilor, atributul de divin, iar toți zeii, titanii și eroii din mitologia greco-romană, ca și din cea egipteană, nu sunt altceva decât suveranii marelui imperiu Pelasg, ale căror fapte impresionante, le-au asigurat prin intermediul memoriei colective nemurirea.

Munteanul este cel dintâi rege al Pelasgilor, denumit și Uranus sau Uran, care a domnit peste nordul și estul europei și peste Egipt.

Mari momente ale mitologiei Pelasge sunt descrise de Nicolae Densușianu în memorabila capodoperă Dacia Preistorică. Tumul eroilor, mormântul lui Ahile și templul lui Apollo sau Mănăstirea cea mare cu 9 altare din insula Leukea, sau Leuce, insula Albă din Marea Neagră, numită astăzi Insula Șerpilor, Brazda lui Novac, identificat de autorul Daciei Preistorice cu Asa sau Osiris cum l-au numit grecii,  simulacrele megalitice ale divinităților Pelasge din Carpați, Sfinxul din Bucegi, care se mai numea și Sfinxul lui Neag, văzut ca prototip al celui de la Gizeh, și multe altele.
Nimeni (mă refer la autorități în primul rând) de la noi nu acordă suficientă atenție vechiului alfabet Pelasg, din care au derivat alfabetele fenician, grecesc și roman, precum și runele germano-scandinave. Maria Gimbudas în lucrarea sa Vechi Civilizații europene, face o analiză a scrierilor folosite de creatorii culturii Vința-Turdaș și demonstrează folosirea alfabetului pelasg de către aceștia.

Până în secolul trecut vechile litere Pelasge mai erau încă folosite de plutașii de pe Bistrița, care nu le mai cunoșteau însă valoarea fonetică și le foloseau ca semne distinctive pentru cherestele și lemne de construcție pe care le transportau.
Se știe că alfabetele sunt precedate de sisteme de scriere criptografică, cum ar fi hieroglifele egiptene și mayașe, care la rândul lor își au originea în semne și simboluri cu caracter ezoteric, pline de semnificații. Importanța acestor simboluri, la noi o găsim în folclor, sculptate în lemn și uneori în piatră, brodate pe haine, aceste semne tainice ale vechilor Pelasgi sunt ignorate cu bună știință de autorități, importanța lor fiind redusă cât se poate și prin orice mijloace de acești neaveniți!

Iată câteva dintre simbolurile sacre care din timpurile divinilor Pelasgi au ajuns până în timpurile noastre:

Cercul
Semnul eternei reîntoarceri, al timpului care este ciclic, spre deosebire de timpul istoric, liniar, punte între ce a fost și ce va fi, timpul mitic este un timp al repetabilității orientat ritual către origini. Este un timp al eternei întoarceri la izvoare și rădăcini, la momentul inițial al creației. Cercul mai este legat în mod evident de cultul solar, simbol al perfecțiunii și regenerării, al mișcării veșnice pe o traiectorie care nu are început și nici sfârșit. Pus deseori în legătură cu soarele este motivul calului, des figurat, având importante calități apotropaice, fiind şi un simbol al măreţiei şi al frumuseţii desăvârşite; în viziunea populară, carul soarelui este tras de cai albi, care au sarcina de a „transporta” lumina pe întreaga suprafaţă a pământului. Asociat cursei cailor este şi motivul vârtelniţei cu patru braţe. Motivul cailor ca simbol solar este prezent şi în multe balade şi colinde.
. Cercul ca simbol solar își are reprezentarea sa și în dans. Hora, la origine un dans sacru, hora se juca la răsărit, în sensul mișcării aparente a soarelui pe cer, se deschidea în spirală pentru a urca din vale pe înălțime și se recompunea în cercuri concentrice, care se putea roti și în sensuri opuse, redevenind un cerc mai mare. Ridicarea mâinilor în dans, inițial desprinse și apoi prinse din nou în joc, era o preamărire a soarelui, o formă de adorație, iar baterea pământului cu piciorul, era un act prin care era fertilizat de energia solară. ”Bate hora din picioare, Să răsară iarăși soare, Bate hora tot pe loc, Să răsară busuioc.” Se poate trage deci concluzia că hora era și un act magic, menit să alunge întunericul, să risipească tenebrele și să invoce lumina izvorâtă din soare, Ochiul Lui Dumnezeu. Și nu trebuie uitat faptul că forma rotundă a acestei planete pe care locuim, nu este o descoperire a acestui mileniu. Cei vechi știau mai multe decât ne închipuim.
Până acum 40 de ani, țăranii din Munții Orăștiei întâmpinau răsăritul soarelui cu o horă, adunându-se de cu seară ca să ajute soarele nou să răsară la echinocțiu de primăvară.

Crucea Lumii
Numită uneori și Mundane Cros, adică Crucea Lumii, roata solară este semnul cel mai vechi din care au derivat crucea și zvastica. Se mai poate vedea pe troițele din lemn de la noi. Până nu demult, să tot fie o jumătate de secol, străbunicile noastre desenau roata solară pe cozonaci, o încondeiau pe ouăle de paște sau făceau covrigi cu această formă.

Zvastica
La Curtea de Argeș se afla înmormântat un personaj de rang înalt, bănuit a fi unul dintre primii Basarabi, Basarab I-ul sau după unii chiar legendarul Negru Vodă, care este de obicei identificat cu Tarhomir, tatăl lui Basarab I. Pe mantia și pe giulgiul lui sunt brodate numeroase zvastici. Acest fapt ar putea părea cel puțin ciudat pentru cei obișnuiți să asocieze acest simbol cu nazismul. Vasile Lovinescu relatează în Dacia Hiperboreeană un incident petrecut în urmă cu vreo 60 de ani, când niște legionari își făceau propagandă într-un sat de munte, arborând alături de tricolorul Românesc, steaguri cu zvastică. Ei au fost foarte uimiți când un bătrân țăran le-a spus că semnul acela nu poate fi nemțesc, întrucât e de-al nostru din vechime, încă de pe vremea Urieșilor. Zvastica era un străvechi semn inițiatic al nemărginirii în timp și spațiu, al regenerării necontenite a vieții, al focului sacru capabil să îndepărteze demonii întunericului. Așa o considerau vechii locuitori ai Daciei, care o gravau pe uneltele de os, pe oale sau pe arme. Zvastici apar și pe covoare, scoarțe sau piese de mobilier, ba chiar și pe monezi. Tot în Dacia Hiperboreeană, Vasile Lovinescu se referă la o monedă ce are pe avers o clădire, pe zidul căreia apare un cap de taur și o zvastică. Autorul consideră că este reprezentarea Cetății Soarelui, numită și Mânăstirea Albă, templul și centrul de cult al lui Apollo, zeul luminii pe care grecii l-au importat din nordul Hiperborean, localizat de mai mulți istorici și arheologi în Insula Șerpilor din Marea Neagră, numită în antichitate Insula Albă. Despre semnificațiile acestor denumiri s-a scris atât de mult, încât nu mai are rost să mai insistăm aici.
Zvastica este simbolul soarelui de primăvară, al dimineții, al naturii ce renaște, atunci când e orientată spre dreapta, iar când se orientează spre stânga stânga ea reprezenta un dublu z, monograma lui Zamolxe.

Crucea cu raze

Până la ora actuală, la Tărtăria apare cea mai veche reprezentare a acestui simbol, crucea cu raze. Interpretările care s-au dat simbolurilor de pe plăcuțele de la Tărtăria sunt multiple, mulți sugerând că nu pot fi puse în corelare cu simbolurile sumeriene, care aveau să apară o mie de ani mai târziu. Numai că în Sumerul mesopotamian au apărut ca scriere deja structurată! Conform scrierii sumeriene, pe plăcuțele ritualice de la Tărtăria apar zeul Su (pronunție Saue), reprezentat de simbolul „H” – scăriță – și zeul Anu, reprezentat de „crucea cu raze”. Este pentru prima dată în istorie când apar ambele simboluri religioase. Casta preotească a perpetuat aceste simboluri, oriunde a ajuns în peregrinările misionare. Și nu întâmplător Tărtăria se afla la poalele Munților Șu.Re.Anu, trei ipostaze ale divinității solare primordiale, regăsite în cultul de la Tărtăria, în religia egipteană și în religia mesopotamiană.   Toate având ca simbol crucea cu raze și ca animal devotat șarpele, simbol al energiei. Su sau Saue de la Tărtăria este cel mai vechi și cel mai enigmatic zeu al timpurilor de început. Este reprezentat cu două fețe privind în direcții opuse și a fost venerat, după cum s-a dovedit arheologic, pentru prima dată pe aceste meleaguri, în sanctuarul de la Tărtăria. O mie de ani mai târziu a fost preluat sau pur și simplu ”dus” cu vreun val migrator în Sumer, unde era zeitate secundară, numit Saue – grafic ”H”-, Usmu și Ara. El i-a cedat locul de zeitate supremă și simbolul (crucea cu raze) lui Anu, așa cum reiese după un cilindru neobabilonian aflat în Muzeul Britanic (vezi foto). În Egipt, apare mai târziu ca Re și Ra, având ca simbol inițial crucea în cerc, apoi discul înaripat. Crucea cu raze apare la noi și pe ceramica din Munții Orăștiei, iar zeul cu două capete apare pe monedele Dacice.

Crucea
Derivată din roata solară, crucea cu patru brațe egale este emblema triunghiului luminii. Semnul celor patru puncte cum îl numea un mare preot al lui Zamolxe. Este un semn al tuturor punctelor cardinale, al totalității și unității,, al logosului creator, al centrului universului, dar și al nemărginirii.

Unii cercetători îi atribuie origine latină (nu romană!), “crux”, acesta fiind însă doar un stâlp vertical, fără “patibulum”, adică fără brațe. Pe cruce erau executați osândiții la moarte.

În istoria Dacilor crucea exista cu multe mii de ani înaintea creștinismului, ea însemnând cerul și pământul, răsăritul și apusul, viața și moastea, centrul acesteia fiind centrul universului, Soarele, pe care Dacii îl adorau.

Spirala

”Totul se spiralează” spunea Vasile Pârvan în Getica .
Este simbolul cel mai des întâlnit pe bijuteriile Dacice și este strâns legată de cultul Soarelui. Spirala Dacică este cel mai caracteristic, dar și cel mai ermetic simbol al poporului nostru. Simplă, dublă și în special triplă, ea reprezintă viața veșnică ce ne-a dat-o Daksha, creatorul poporului Dac.
Spirala este semnul nemuririi nației noastre, al răspândirii noastre în spirală spre infinit fără a ne uita, niciodată originea Dacă. Mai este interpretat cu sens de blestem pentru cei care-și uită limba și neamul!
N. Săvescu (2000) atribuie acestui tip de spirală numele de “spirală pelasgă”, denumire ce este mult mai îndreptăţită comparativ cu cea de “spirală celtă “, sintagmă utilizată de H. Hubert (1983), fără a ţine cont de faptul că atunci când se vorbeşte prima dată de Celţi în centrul europei, spirala avea deja 5000 de ani de utilizare continuă în aria ei de geneză din vestul Carpaţilor Meridionali, acolo unde trăiau Dacii, moştenitorii de drept ai spiralei. Faptul că Celţii foloseau şi ei spirala cu scopuri atropaice le trădează originea carpatică de unde au plecat, probabil, în timpul epocii de tranziţie la epoca bronzului. În acest context se pot explica numeroasele apropieri dintre Celţi şi Daci puse pe seama influenţei Celţilor, în special interzicerea scrisului, construcţia cetăţilor pe creste montane şi multe altele. Desigur nu negăm influenţe ulterioare până la războaiele regelui Dac Burebista, care i-a alungat definitiv pe Celţi din centrul europei.
În aria de origine, spirala şi meandrul n-au dispărut niciodată timp de peste 8000 de ani dovediţi, ele fiind utilizate şi astăzi de către olteni, bănăţeni şi mai ales de pădureni (locuitorii Munţilor Poiana Ruscă ) în motivele de pe covoare, haine de sărbătoare, încrustaţii în lemn, chiar dacă semnificaţia sacră a fost uitată, şi mai ales în lumânarea mortului, obicei practicat mai ales in Oltenia de Nord, unde apare fără îndoială ca simbol atropaic.

Apa

Unul dintre cele mai vechi simboluri este cel ce era tatuat pe capul marelui zeu al creației, al Genezei lumii, a celui ce și-a așezat primii 10.000 de fii - "pe poporul ales" - pe cele mai frumoase plaiuri ale lumii. Acest semn se găsește pe capul zeului "DACIA" (DAKSHA)-fiind și un simbol al apei, al potopului și al materiei. Îl găsim și astăzi peste tot cuprinsul vechii Dacii - țara pe care EL, marele zeu al genezei lumii a iubit-o ala de mult, "Țara Zeilor".

”Românul face să aibă preferinţă pentru ornamentul geometric. El evită reprezentarea naturii chiar sub forma stilizată. Acest stil ne-ar veni de la Daci, străbunii noştri, care îl deţin , la rândul lor, de la predecesorii lor, oamenii pietrei cioplite şi ai bronzului”, ne spune istoricul și criticul de artă Gh. Oprescu, referindu-se bineînțeles la faptul că oamenii pietrei cioplite și a bronzului nu sunt alții decât cei care au civilizat europa acelor timpuri, care au format primul imperiu universal, Pelasgii!
Dacul Mailo - 9 august 2015

Densuşienii, neamul de vază al Ţării Haţegului

Numele “Densuşianu” aparţine uneia dintre cele mai celebre familii ale Transilvaniei, un nume purtat de cărturari vestiţi, preoţi ce au slujit deopotrivă Domnului şi neamului, sau femei puternice care şi-au susţinut tovarăşii de viaţă. În vremuri cu adevărat grele, “Densuşienii” izbândesc: nu au adunat averi cu nemiluita, dar au trimis în biblioteci volume preţioase care salvează de la uitare pagini din istoria veche şi din cultura neamului atât de încercat în acele timpuri.
Istoricul Nicolae Densuşianu nu este cel dintâi cărturar al familiei, dar împlinirea unui secol de la trecerea sa în eternitate a prilejuit publicarea unui volumn masiv – peste 300 de pagini de informaţii şi documente alcătuiesc un adevărat monument dedicat membrilor familiei din Densuş: “Dacă fraţii săi, Beniamin şi Aron, precum şi nepotul Ovid, au beneficiat de publicarea unor valoroase monografii, la care se adaugă zeci sau chiar sute de articole referitoare la diferite aspecte ale activităţii lor, George şi Nicolae nu s-au bucurat de o asemenea atenţie”, scrie ca argument istoricul hunedorean dr. Ioachim Lazăr, coautor al lucrării “Densuşienii – Corespondenţă”, alături de Adela Herban. Cei doi, până de curând colegi la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, reuşesc astfel să-şi vadă tipărită o muncă de documentare care se întinde pe mai bine de două decenii.
Volumul nu este o simplă dare de seamă asupra unor scrisori – unele inedite, sau, altele, publicate anterior – pentru că autorii reuşesc să contureze îndestulat biografia a zeci de membri ai familiei, dar să explice cititorului şi vremurile grele prin care treceau românii din Transilvania, în secolul XIX, sau la începutul secolului XX: “…credinţa că, prin mărturii, se pot creiona elemente din existenţa Densuşienilor, dorinţa de a aduce un omagiu celui care a scris «Dacia preistorică», Nicolae Densuşianu, la un secol de la trecerea sa în nefiinţă”, crede profesorul universitar dr. Mircea Baron, fascinat de prima parte a volumului: “Un studiu intitulat «Densuşienii», cu o extensie apreciabilă, 100 de pagini, în care, sub forma unui arbore genealogic, este prezentată originea Densuşienilor şi biografiile […] ale 31 dintre membrii familiei, prezentare care se constituie într-un excurs ce are meritul de a ne introduce în atmosfera a aproape un secol de istorie românească şi de a evidenţia rolul constant al familiei în această istorie”.

Luptă de cărturari

Autorii “Densuşienilor” publică în acest volum 199 de documente, multe inedite, informaţii culese din diverse arhivele de stat sau ale muzeului, ori descoperite în colecţii particulare: “Corespondenţa avută în vedere de noi cuprinde circulare, memorii, scrisori, angajamente, testamente, cărţi poştale etc”. Cartea adună rezultatul unei munci de documentare întinsă pe circa 25 de ani: “Volumul publicat de noi doreşte în primul rând să adune la un loc cât mai multe dintre scrisorile care au circulat între cei patru fraţi Densuşianu, Beniamin, George, Aron, Nicolae, şi sora lor, Iulia. Lor li se adaugă Ovid Densuşianu şi unii dintre copiii şi nepoţii preotului George din Densuş şi Iulia, căsătorită Dariu, din comuna Răchitova”. Istoria familiei sub acest nume, de Densuşieni, pleacă de la Beniamin, “poreclit” astfel pentru a fi deosebit de alţi colegi, însă originea lor vine dintr-o veche familie de preoţi, din satul Măceu, familie care se trage, potrivit unui document descoperit de Beniamin, din familia lui Ioan Pop de Haţeg, înnobilat de către Principele Transilvaniei, Mihail Apaffy, la 30 martie 1671

“Puţine au fost cazurile când în aceeaşi familie Dumnezeu a hărăzit naşterea şi apoi formarea unui număr atât de mare de intelectuali, care au contribuit la dezvoltarea culturii şi spiritualităţii româneşti”, notează istoricul Ioachim Lazăr, completând un alt coleg de breaslă: “Toţi Densuşienii au o cultură latină de şcoală înaltă şi lucrările lor iradiază ideile Şcolii Ardelene. Oameni de acţiune, patrioţi, cărturari minuţioşi, fantezişti şi tenebroşi culturali, cu o disciplină severă de cazarmă austriacă, sunt […] poeţi, folclorişti, istorici, filologi, etnografi, arheologi, polemizează şi teoretizează, dar mai ales luptă când e vorba de apărarea drepturilor românilor de sub ocupaţia austro-ungară”, notează Marin Bucur. Toţi fraţii şi nepoţii familiei uimesc prin dârzenia cu care luptă împotriva sărăciei care bântuia Transilvania, dar, mai ales, cu regimul oprimator al vremurilor: “Şi, scrie dr. Gelu Neamţu, de la Institutul de Istorie din Cluj – Napoca, te gândeşti cu nostalgie şi cu părere de rău la această vrednică generaţie. Doamne, dacă i-ai mai fi dăruit lui Beniamin Densuşianu şi celorlalţi câţiva ani de viaţă (vreo trei-patru) şi-ar fi văzut visul Unirii celei Mari cu ochii”.

Lecţiile de viaţă ale Densuşienilor

Potrivit documentelor, Vizantie Pop, tatăl Densuşienilor, este primul dintre cei 14 copii ai unui preot din satul Măceu, de pe Valea Streiului. După ce termină teologia, se căsătoreşte cu fiica unui alt preot, din satul Boş, Sofia. Este hirotonit apoi în Blaj şi dispus preot în parohia greco-catolică a Densuşului, una dintre cele mai puternice din Ţara Haţegului. Cei doi se mută în casa parohială în vara anului 1827 şi un călător englez, John Paget, care străbate locurile în 1835, îl descrie pe preot îmbrăcat la fel ca restul ţăranilor: “În timp ce priveam biserica, preotul valah vine şi ne vorbeşte. El era îmbrăcat într-o cămaşă de in foarte albă, după portul obişnuit al ţăranilor, şi strâns în jurul taliei cu un chimir de piele, cu pantaloni largi de in şi cu sandale. În afara unei distincţii personale şi a bărbii lungi şi negre care îi atârna pe piept, preotul nu se deosebea în niciun fel de cel mai umil om din turma sa”. Preotul descris de englez este un om harnic şi întreprinzător, grijind de pământurile parohiale, unde plantează pomi fructiferi şi viţă de vie, dar se ocupă şi cu cojocăritul pentru sporirea veniturilor familiei. Ridicată aproape de celebra biserică de piatră din Densuş, casa parohială avea pe atunci două odăi locuibile, cu tindă şi o cămară. Aici se nasc cei şase copii – patru băieţi şi două fete. Diferenţa dintre băieţi îi permite tatălui să-i trimită la şcoală, prima dată la Haţeg şi apoi la Blaj, deşi vremurile erau extrem de grele, după cum nota şi el pe o Matricolă: “1784 a fost Horia, adică scularea românilor din Ardeal împotriva ungurilor, 1788 a fost intrarea turcului pe la Vulcan, în Ţara Haţegului, până la Sântămăria Orli; la 1848, 7 iunie se stinsă iobăgia în Ardeal şi iarăşi se sculară ungurii cu românii la bătaie şi pieriră de amândouă părţile foarte mulţi; Scris-am eu Bizantius Matsoy, parochul Densuşului, la anul 1855, 20 februarie”.

Pentru a-şi susţine soţul şi copiii, tânăra preoteasă muncea din greu: torcea, ţesea, spăla şi gătea. Tatăl este şi dascăl copiilor săi, pe care îi învaţă “a ceti româneşte cu cirile şi litere, precum şi latinesce”. În timpul Revoluţiei de la 1848, familia preotului trece prin momente grele: Vizante Pop este maltratat de insurgenţii unguri, bunurile familiei sunt confiscate, ori devastate. Revoluţia din 1848 îl găseşte pe băiatul cel mare al familiei studiind la Blaj, unde a urmat gimnaziul şi liceul. Alături de alţi colegi copiază în zeci de exemplare manifestul “Fraţilor români” scris de Simion Bărnuţiu şi le răspândeşte în satele ardelene. După Adunarea de la Blaj, devine tribun în oastea prefectului Nicolae Solomon, care conducea prefectura Hunedoarei şi lupta alături de Avram Iancu. Beniamin cutreieră satele din zona Densuşului pentru impunerea noilor autorităţi şi pentru a recruta luptători în oastea prefectului. După mai multe ciocniri în care oastea lui Solomon pierde şi se retrage în Banat, tânărul din Densuş este sfătuit de tatăl său să se întoarcă din drumul către cetele lui Avram Iancu din munţi şi să revină acasă. Aici este arestat, trimis la Haţeg pentru a fi judecat şi scapă de la spânzurătoare datorită intervenţiilor făcute direct la generalul Bem, conducătorul oştirii maghiare. După Revoluţie, familia îşi revine cu greu, dar cei doi părinţi reuşesc să-şi trimită copiii la învăţătură: pe Nicolae la Haţeg, iar pe Beniamin, George şi Aron la Blaj, în timp ce fetele – Iulia şi Elisabeta – rămân acasă.

Sofia, “Vrâncioaia” Haţegului

În 1857, tatăl Densuşienilor se stinge şi mama lor, Sofia, îşi cheamă rapid familia în jurul ei. Ca să salveze studiile celor mai mici şi să păstreze casa parohială, Beniamin decide să se sacrifice: renunţă la postul de profesor în Haţeg în favoarea teologiei, pentru a sluji în parohia păstorită de tatăl său. Cu sprijinul său, Aron şi Nicolae reuşesc să-şi termine studiile, o alinare pentru mama care îşi va vedea cea mai mică fiică murind, la trei ani după tatăl său. Din 1873, mama Densuşienilor apare des în presa vremii şi este descrisă ca o martiră a suferinţei româneşti, după ce, la finele lui octombrie 1873, ea semnează o plângere contra autorităţilor maghiare care îi arestaseră băiatul. Aron era avocat în Fagăraş şi se remarcase ca unul dintre cei mai dârzi luptători pentru apărarea drepturilor limbii române şi a autonomiei municipale încălcate de guvernul maghiar. În ajutorul celui condamnat pentru “crima conturbării liniştii publice”, Sofia Densuşianu scria: “Astăzi mă-ncunoştiinţa-i că fiul meu Aron Densuşianu, avocat în Făgăraşiu, e încarcerat în Târgul Mureşului, de stăpânii patrioţi maghiari pentru c-ar fi apărat sacrele interese ale naţiunii noastre. Reposatul meu sociu, Bizanţiu, paroh în Densuşiu, fu la anul 1848 despoiat de toată averea, legat de loitrele carului şi astfel transportat de patrioţii maghiari pentru a-l împuşca, însă providenţa divină şi dreptele lui fapte l-au eliberat din mâinile sceleraţilor. Prim genitul meu fiu, Beniamin Densuşianu, actualmente protopot în Săcărâmb, la anul 1848, împins de ascuţişul baionetelor patrioţilor maghiari şi transportat în opidul Haţeg, unde i se preparase furcile unguresci. […]. Al doilea fiu al meu, Georgiu, paroh în Densuşiu, la 1848, acuzat de un ministru ca agitatore prin presă […] fu eliberat. Al treilea fiu al meu, Aron Densuşianu, […] sufere pentru c-a luptat în interesul dreptăţii şi al naţiunii. Eu dar apelez la naţiune nu pentru a-l ierta ci pentru a-l imita, căci sunt convinsă că şi acest fiu al meu, după dreptele lui fapte, dacă de tribunale şi patriotismul maghiar nu va fi eliberat, va fi eliberat de acel tribunal sfânt, unde se vor încorona meritele fiilor acestei naţiuni, care a luptat pentru dreptate şi libertate. Mai am încă al patrulea fiu, Nicolae Densuşianu, avocat în Braşeu şi dacă providenţa peste mine, în adânci bătrâneţi, atâtea tentaţiuni a adus, rog pe Părintele Ceresc şi pentru el, ca să nu pregete cu ori şi ce preţ a suferi pentru naţiune, de l-aş vedea asemene tratat, apoi să mor. Sofia, Mama Densuşienilor”.

Fie-le memoria eternă

Autorii volumului scriu că protestul scris al Sofiei Densuşianu are un ecou imens: “Din Budapesta, Viena, Graz, Năsăud şi Arad tinerii români trimit telegrame de adeziune la acţiunea lui Aron Densuşianu”. Ba chiar, peste ani, scrisoarea sa este republicată şi femeia dată ca exemplu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în momentul în care trupele sovietice de ocupaţie făceau presiuni pentru instalarea unui guvern-marionetă. Cei doi cercetători deveni descoperă că, în primele numere din anul 1945, istoricul literal Augustin Pop scrie despre înalta ţinută morală a mamei Densuşienilor, în “Revista Bucovinei”: “Între scrisorile care cinstesc pe semnatarii lor prin confesiunea încercărilor, din care sufletul românesc a ieşit mai călit în prigoana duşmană, este vrednică de tipărit epistola preotesei Sofiei Densuşianu, mama istoricului literar Aron Densuşianu şi a istoricului de luminoase regăsiri dacice care a fost Nicolae Densuşianu”.

Cu băieţii împrăştiaţi de viaţă prin oraşele ţării, Sofia reuşeşte să-şi vadă familia strânsă laolaltă tot mai rar, dar în special cu prilejul Crăciunului. Doar George îi mai rămăsese, Aron trebuia să vină din Braşov, apoi din Iaşi, unde se mutase, iar Nicolae se stabilise încă din 1877 la Bucureşti.

La împlinirea a 70 de ani, fraţii Densuşianu se reunesc la Densuş alături de mama lor Sofia, lângă care ajunge şi Iulia, căsătorită cu preotul din Răchitova. Momentul este surprins într-o fotografie, un document inedit, descoperit de autorii volumului şi publicat chiar pe coperta cărţii “Densuşienii – Corespondenţa”. Din puzderia de scrisori recuperate şi tipărite de istoricii deveni, se remarcă rândurile în care Aron Densuşianu din Iaşi îşi consolează fratele, Nicolae, stabilit la Bucureşti: “Mama fericită, căci şi-a văzut copiii încărunţiţi şi în stare precum poate nu a aşteptat. Fie-i ţărâna uşoară şi memoria eternă dimpreună cu neasemuitul nostru tată, amândoi doi lari a unei noue familii ce ei au întemeiat-o”. Istoricii Ioachim Lazăr şi Adela Herban reuşesc să aducă laolaltă vechile lor studii despre membrii familiei, împreună cu date noi şi documente care ajung astfel în premieră la publicul larg în, probabil, cea mai frumoasă şi mai completă lucrare publicată despre celebra familie a Densuşului.

Cine au fost Densuşienii

Trei dintre membrii familiei Densuşianu sunt primiţi în Academia Română: fraţii Aron şi Nicolae Densuşianu, apoi Ovid Densuşianu. Membru corespondent al Academiei, Nicolae Densuşianu este istoricul revoluţiei lui Horia, după ce studiază temeinic arhivele străine, căutând documente despre Transilvania, şi autorul lucrării monumentale “Dacia preistorică”, o carte de peste 1.000 de pagini, la care istoricul lucrează 26 de ani. Ioachim Lazăr şi Adela Herban îl consideră pe Aron Densuşianu “un simbol al spiritului şi devotamentului naţional, un martir al cauzei româneşti […] unul dintre fruntaşii politici ai românilor transilvăneni”, avocat şi publicist care îşi apără neamul, devine membru corespondent al Societăţii Academice în 1877, în 1881 pleacă la Iaşi, unde va preda limba şi literatura la Universitate, dar ţine şi cursuri de istoria literaturii române. Aron, ajutat de fratele său Nicolae şi fiul său Ovid, înfiinţează la Iaşi “Revista de critică literală” şi publică mai multe studii.

Are împreună cu soţia sa, Elena, cinci copii, dintre care doi – Elena şi Ovid – devin “oameni de seamă”. Elena Densuşianu, căsătorită Puşcariu, ajunge una dintre marile personalităţi ale medicinei româneşti: obţine diploma de doctor în medicină şi chirurgie a Facultăţii de Medicină din Iaşi, în anul 1899, este prima femeie profesor universitar al unei facultăţi de medicină din România, prima femeie profesor de clinică oftalmologică din lume. A fost aleasă membru al Societăţii de oftalmologie britanice, al Societăţii de oftalmologie franceze şi al Societăţii de oftalmologie din Italia. Fratelei ei, Ovid Densuşianu, este un recunoscut lingvist, filolog, istoric şi critic literar, poet, folclorist, şef de şcoală poetică, profesor universitar şi publicist. În opinia cercetătorului Iorgu Iordan, el este “reprezentantul cel mai autentic al spiritului latin în cultura noastră”, un model de rigoare, care îşi duce la bun sfârşit toate îndatoririle universitare, dar şi un însingurat. Precum unchiul său Nicolae, sfârşitul lui Ovid nu este dintre cele mai glorioase, în ciuda contribuţiei lor la cultura neamului, iar Ion Aurel Cândrea scrie: “De altfel, tot din cauza sărăciei a murit Densuşianu. Nu mai avea bani să mai stea în sanatoriul unde fusese operat şi s-a dus acasă. Aici s-a declarat septicemia care l-a dus la mormânt, lucru care nu i s-ar fi întâmplat dacă rămânea la spital supravegheat de doctori. La moartea lui, s-a găsit, într-un buzunar al hainei, toată averea ce poseda: 1.000 de lei”

Articol scris de Laura Oană în Replicahd

Onoare memoriei lui Nicolae Densuşianu

“Dacia Pre-istorica” este o protoistorie a Daciei, este de fapt prima și singura de acest fel, o lucrare plină de mitologie și de filologie, care la apariția sa ( postumă: 1913 ) deșteapta o admirație și un entuziasm nemărginit, dar și mari gelozii, care au dus până la negarea valorii acesteia de câțiva “erudiți” care nu puteau accepta călcarea în picioare a mitului originei noastre române. Să nu uităm că anul 1871 a fost acela în care Alexandru Odobescu instituia, prin Societatea Academică (precursoarea Academiei Române de mai târziu ), un premiu pentru cea mai bună lucrare asupra popoarelor care au locuit țările române de la stânga Dunării, înainte de cucerirea acestor țări de către romani. Atras de acest subiect, și atunci controversat, studentul Grigore Tocilescu îl va prezenta la Praga ca teza sa de doctorat. În anul următor el va înainta la Societatea Academică teza sa și va obține premiul. În 1880 va apare și cartea sa “Dacia înainte de Romani” în care el a folosit din abundență lucrarea invatatului sas Carl Gooss “Cronica descoperirilor arheologice din Transilvania” cât și “Schițe despre istoria culturii preromane a bazinului mijlociu al Dunării”. El va folosi interpretările și concluziile greșite ale lui Gooss și, totuși, contemporanii lui, ca și alții mai târziu, îl vor aprecia.Totuși C.I Istrate în prefața de la ediția 1913 la “Dacia preistorică” spune la pagina LIII despre Tocilescu : “faptele adunate acolo sunt puse ca obiectele de la un colecționar, care adună fără ca să fie bine orientat.” Mult mai serios decât Tocilescu va fi I Andriesescu care își va lua doctoratul la Iași cu o “Contribuție la Dacia înainte de Romani, 1912″, tratând amănunțit și conștiincios chestiunea neoliticului din Dacia. În sfârșit îl vom avea pe Vasile Pârvan cu lucrarea sa “Getica” prezentată pe 27 iunie 1924 ( cu 3 ani înainte de moarte) în fața Academiei Române.

Nicolae Densușianu însă îi depășește pe toți prin gradul lui de erudiție, prin viziunea sa globală asupra spațiului Carpato-Dunărean, prin felul în care s-a contopit efectiv cu epoca descrisă dându-ne senzația că, chiar a și trăit-o. El a avut cea mai corecta intuiție a evenimentelor petrecute atunci, demult, pe teritoriul nostru . Când azi istoria spațiului Carpato-Dunărean este redescoperită de niște străini, ca Marja Gimbutas, care asemenea lui N.Densușianu consideră drept vatră a vechii Europe acest spațiu unde noi românii ne găsim astăzi, de fapt ne reîntoarcem la El, la cel ce a prezentat pentru prima oara pe noi, pe daco-români drept popor primordial și formator al Europei. De multe ori am auzit persoane ” bine intenționate” care-mi spuneau : hai să nu ne lăudăm așa de mult, vecinii se vor supăra pe noi. Dar știu ei cine a fost Nicolae Densușianu?

Într-o familie de mici nobili români hațegani, se naște pe 18 aprilie 1846 la Densuș, în Ardeal, Nicolae Pop.Tatăl său, Bizante Pop, parohul Densușiului era căsătorit cu Sofia cu care mai avea un băiat, pe Aron Pop, născut în 1838. Școala primară o va face la Hațeg, iar gimnaziul la Blaj unde datorită faptului ca numele Pop era așa de frecvent, și pentru a-l deosebi de ceilalți i se va adăuga numele comunei de unde provenea; așa ca a devenit Nicolae Densușianu, nume care va deveni faimos nu numai datorită lui și fratelui lui Aron dar și nepotului lui, Ovidiu Densușianu ( fiul lui Aron ). La gimnaziul din Blaj a avut șansa să-l aibe ca profesor pe Timotei Cipariu, cărturar și patriot. În continuare va absolvi Academia de drept din Sibiu.

Să nu uităm că în această perioadă Țara Moldovei și cu Țara Vlahilor s-au unit sub domnia lui Cuza (1859-1866), legile și reformele noi orientând Principatele Unite spre o adevarată democrație . Ca urmare a implementării noului cod penal, civil și de procedura penală, a reformei agrare, Cuza se va trezi izolat, lipsit de sfetnici și prieteni, lipsit de sprijinul bisericii și va fi nevoit sa abdice. Nobilii români cutriera Europa încercând să găsească un pretendent străin la tronul Principatelor. Dacă Filip de Flanda îi refuză, ei vor alerga la tânărul și săracul Carol de Hohenzollern, care după un lung voiaj, plin de peripeții (având un pașaport fals și îmbracat în toboșar elvețian ) va sosi în Principatele Unite și îl va “înlocui” pe cel ales constituțional de poporul nostru, pe Cuza.


Istoria românilor transilvăneni în veacul al XIX-lea era departe de succesele politice ale moldovenilor și vlahilor, prinsă între tot mai energicul sentiment național maghiar și politica ezitantă, în general antiromânească, a curții de la Viena. În februarie 1867 s-a anulat autonomia Principatului Transilvaniei și s-a proclamat unirea sa cu Ungaria. Anexarea Transilvaniei, care fusese de secole un Principat autonom, la Ungaria a marcat începutul unei politici de activă maghiarizare a populației majoritare locale, a daco-românilor. Atunci situația politică a românilor din Transilvania era deosebit de dificilă. Și totuși în această perioadă a anului 1867, la vârsta de 21 de ani , Nicolae Densușianu, va face o excursie în “țară” și se va adresa Societății academice solicitând un ajutor financiar. Ioan Heliade-Rădulescu, președintele de atunci al Academiei, îi ofera suma de 2000 de lei, tocmai primită din partea orașului Brăila pentru ajutorarea tinerilor români “de peste hotare”. După terminarea cursurilor universitare ale Academiei de drept din Sibiu, lucrează pentru câteva luni ca notar al orașului Făgăraș, unde fratele său, Aron, era avocat, apoi, după luarea examenului de stat la Sibiu își va deschide el insuși un cabinet de avocatură la Brașov în februarie 1873 și unde va sta până în aprilie 1877.

Hărțuiala politică a daco-românilor transilvăneni se înrăutățește pe zi ce trece. Apare legea naționalităților (1868) care recunoștea o singură națiune în stat, cea maghiară; legea electorala (1874) care, dacă la început a îngrădit drepturile populației de la sate, precumpănitor nemaghiara, va ajunge în decursul a câțiva ani să dea drept de vot numai știutorilor de limba maghiară și absolvenților unei școli de stat. Din 1878 s-a instituit legea privind delictul de agitație contra națiunii, pe temeiul căreia se putea reprima orice opoziție națională; un șir de legi școlare, începând cu cea din 1868 și culminând cu celebra lege a lui Apponyi, au impus treptat limba emigranților maghiari în dauna celei autohtone daco-române; în 1896, legea Banffy hotăra maghiarizarea numelor satelor și orașelor. La 15 mai 1868, cu prilejul comemorării a 20 de ani de la revoluția din 1848, conducătorii românilor transilvăneni au facut public “pronunciamentul de la Blaj”, o repetare a programului național din 1848. Se cerea abrograrea unirii cu Ungaria și revenirea la vechiul statut de Principat autonom, cu recunoașterea dreptului tuturor naționalităților. Arestați imediat, autorii pronunciamentului au fost totuși grațiați de împărat. Un an mai târziu (martie 1868) se ține conferința de la Miercurea, la care s-a decis înființarea unui Partid Național român, prezidat de I. Măcelaru. Un partid similar se constituise cu o lună în urmă în Banat , sub conducerea lui Al. Mocioni. Cele două vor fuziona în 1881, formând Partidul Național român.

În acest uragan de trezire al sentimentului național al românilor din Ardeal și de pretutindeni îl găsim pe tânărul Nicolae Densușianu trecând “în țară“, în aprilie 1877, pentru ca în februarie 1878 să i se recunoască cetățenia. În câteva luni își echivalează toate titlurile și în octombrie 1878 îl găsim la baroul Ilfov ca avocat. Deci, o dată cu trecerea trupelor noastre în Turcia-Plevna (1877), N.Densuțianu intră în “țară“, de data aceasta definitiv. Debutul literar al lui N.Densușianu are loc în 1866, în revista “Familia” unde publică poeziile “Ziua mea” și “Melancolia”. Mai târziu în poezia “Lăutarul” vorbește despre faptele lui Ștefan cel Mare. Intuiția sa politico-istorică se găsește în nuvela “Simonida” a cărei acțiune se desfășoară pe un spațiu vast : Constantinopol, Caucaz, Persia, Asiria, hanatul tătăresc și Țările române (unde în Muntenia domnea la 1303 Ștefan-Vodă Mailat Basarab ). Încet, încet N.Densușianu începe să se manifeste ca unul care vede mult mai departe decât Transilvania lui iubită și martiră, care înțelege să vadă mai departe de țara lui dragă România, care privește în depărtare peste Macedonia pământ locuit de frații noștri asupriți și dezmoșteniți, văzând pe daco-români acolo unde au existat de când lumea, el îi vede în locurile care și azi au în pământul lor oasele strămoșilor noștri, el are acea viziune de excepție a leagănului poporului carpato-dunărean.

Prima sa publicație în țară a fost: “L’element latin en orient. Les Roumains du Sud, Macedoine, Thessalie, Epire, Thrace, Albanie, avec une carte ethnographique par N.Densușianu et Frederic Dame”, din 1877. Bazat pe scrieri anterioare, cât și pe cercetări personale, el pune cu seriozitate în atenție problema Macedoniei, a fraților noștri. Oare câți dintre istoricii noștri o vor mai face? Noi sperăm ca Europa să-i ajute, dar pentru ca Europa să-și facă datoria, trebuie să ne-o facem noi întâi. Pornește la culegerea oricăror documente de interes pentru istoria noastră. I se încredințează de către Societatea Academică sarcina de a cerceta arhivele și bibliotecile din Ungaria și Transilvania pentru a culege informații referitoare la istoria românilor. Rezultatul va fi darea de seama : “Cercetări istorice în arhivele și bibliotecile Ungariei și Transilvaniei” . La 15 aprilie 1880 el devine Membru Corespondent al Academiei Române. În continuare el culege și alte documente privitoare la istoria României; descoperă și transcrie 20 de manuscrise de cronici privind Țările române. Modest, inteligent, foarte cult, cunoscător profund al limbii latine și eline, a germanei, francezei, italienei și ungarei; înzestrat cu o voință de fier și cu o răbdare și perseverență extraordinară, el a continuat să uimească prin ceea ce a făcut și va face. Anul 1885 marchează în activitatea lui N.Densușianu un moment de cea mai mare importanță: acum începe să lucreze la “Dacia preistorică”, opera grandioasă în care a ridicat la cel mai mare preț cinstirea istoriei adevărate a patriei. Din nefericire această lucrare a apărut într-o perioadă când latinismul și ideea latinități înflorea în țara noastră, ideie politică și religioasă (de tip catholic) care ne va trage în jos puntru câteva sute de ani. Deșertăciunea ideei apariției poporului român după anul 106 ca un popor tânăr în Europa, goliciunea ei îl revoltă pe N.Densușianu, dar nu și pe contemporanii săi și de ce să nu recunoaștem ea continuă și astăzi, fiind perpetuată tocmai de cei puși să apere demnitatea și destinul poporului nostru. Dar de fapt cum a apărut ea?

Grigore Ureche ( 1560-1647 ) in “Letopisețul Țării Moldovei ” amintește că “noi de la Rim ne tragem”. Ce informații deosebite o fi având acest cărturar acum aproape 500 de ani și pe ce s-a bazat el nimeni nu știe; poate pe o intuiție de moment, stând închis într-o chilie amărâtă și visând la Roma și romani. Răul adus de el istoriei poporului nostru a fost și este de neimaginat. Dar ce putem spune de cei ce i-au preluat ideia și au început să o răspândească cu mândrie? Vorba lui Caragiale : trădare, trădare, dar să o știm și noi! Miron Costin, un alt savant al antichității române, nu a vrut nici el să fie mai prejos de înaintașul lui așa că începe să popularizeze această idee chiar și în alte limbi , ca în poloneză în lucrarea “Poema Polona”. Dar ei nu sunt singurii. Le urmează în 1558 Nicolas Olahus, cel ce a scris “Geografia Ungariei”, și care se mândrea că se trage din coloniștii romani ai Daciei. Nu sunt foarte mulți, în istoria civilizațiilor cei ce se mândresc cu o origine bastardă, dar el o face chiar cu mândrie. Aparent aceasta origine dubioasă a poporului nostru ( faptul că femeile și fetele dacilor s-au repezit să se culce soldații romani învingători ) ia surâs și lui papa Pius II. În secolul XVII , doi alți emeriți “savanți”, Dimitrie Cantemir și stolnicul Constantin Cantacuzino vor prelua aceeas greșeală istorică, a originii poporului nostru și o vor populariza.

Deci din greșeală în greșeală spre istoria romană; astfel se perpetueaza idea nefastă și eronată a originii poporului nostru. În secolul XVIII-XIX apare Școala Ardeleană cu corifeii ei : Samuel Micu, Petru Maior și Gheorghe Șincai. Acum ce mai putem face? În școli, în gimnazii și universități se preda neștiința prin știință. Ei bine, într-o asemenea perioada el, Nicolae Densușianu are curajul să-i înfrunte pe toți și să le dovedească o altă origine a poporului nostru, una care se întinde pe mii și mii de ani, una care te face să-ți vezi bunicile, stră-bunicele și stră-stră-bunicele nu ca niște femei de moravuri ușoare, gata să se aventureze în legături amoroase cu învingătorii, ci ca niște persoane demne de respectat. O istorie trivială și incorectă a poporului nostru el nu a înțeles să o accepte. El își închină toată puterea de muncă și suflarea pentru neamul din care a ieșit și cu care se mândrea. El era dintre aceia care iubeau, iubeau cu patimă toată țara locuită de români, fără anume hotare decât acela a graiului nostru iubit. Dacia, Dacia protolatina, Dacia Pelasgă era patria pe care o respecta și pe care a iubit-o, pentru a cărei înălțare a muncit și s-a sacrificat.

În 1908 marele conferențiar Nicolae Iorga (după mama Argiropol ), la prima conferință de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a pus în circulație așa-zisa “romanizare”a poporului dac care a frânat cercetarea dacică pentru câteva zeci de ani.

Oare cei ce încă ne scriu istoria nu au aflat de:
                                                                                                                                                   

(1) – scrisul misterios de la Rast, vezi “Madona de la Rast”, descrisă de profesoara de arheologie din Los Angeles, Marja Gimbutas? Această madona împreună cu micuțele rotițe de la Vinca, estul Serbiei de azi, sunt primele exemplare ale unui scris logic din istoria omenirii. Dacă aveți un internet puteți intra pe http://www.dacia.org în Muzeul Virtual Dacic la pagina “The Ancient” și “The First”, sau, din același muzeu, navigați spre “History began at Mitoc”, sau pe http://www.ournet.md/~ancient unde în stânga, sus, puteți accesa intrarea pe Madonna of Rast (să-i mulțumim lui Andrei Vartic, din Basarabia, care, prin studiul serios al resurselor științifice moderne, a reușit să adune împreună aceste informații în cărți și pe internet).

(2-) unghiurile, paralelele ăi romburile, plasele și zig-zagurile găsite la Ocna Sibiului, care ar reprezenta un alt scris logic din mileniul VII i.d.H. De ce aceste lucruri trebuie să le aflăm din cărțile americane de arheologie și nu din cele românești?

(3-) Tărtăria, scris pre-sumerian, din cadrul culturii Turdas? Cu 1500 de ani înaintea “primului” scris din Sumer! Dar cine a auzit de istoricul turc de origine română Ali Ekrem, care amintește de cea mai veche cronică turcă, tradusă și în germană, franceză, rusă, încă din secolul XVIII și în care se vorbește de “Țara românilor”, în anul 839. Cine a auzit de atlasul german din anul 1826 care arată popoarele Europei anului 900 și unde “Walahii oder Rumany” se întindeau până la Nipru, menționându-se și 5 voievodate. Cine a auzit de descoperirea scrisorii unui conducător cazar, referitoare la secolul VIII, în care se vorbește de Țara Ardil, cu circa 100 de ani înainte de venirea ungurilor? Deci cuvântul Ardeal nu vine din ungurescul Erdely. Cine a auzit de lucrarea preotului și arheologului ungur Lukaacs Karoly, care nu numai că a păstorit, dar a și săpat în zona lacului Balaton, găsind urme arheologice de palate, biserici și conace boierești din secolul X. Lucrarea lui se găsește la Biblioteca Academiei ungare de Științe și cine este curios (dacă se găsește cineva) o poate studia. Dar de “Cronica împăratului german Friedelich al II-lea Barbadossa “, care prin anul 1189 atesta existența unei Țări românești denumita “Walahia”, situată între Dunăre și munții Carpați, descriindu-i cu lux de amănunte granițele, s-a auzit în cărțile noastre de istorie? Cine a auzit de aromânul bulgar Stefanovsky și de descifrarea inscripției de pe inelul de la Celei (vechea Sucidava), precum și a inscripției de pe inelul de la Ezerovo, cu un alfabet grecesc în limba aromână? Cine a auzit că răspândirea credinței lui Hristos s-a făcut în limba daco-română de către sf. Andrei, fratele lui Sf. Petru și de către Sf. Pavel la sudul Dunării? Vezi biblia lui Wilfila. Cine a auzit de descoperirea cărturarului român din secolul al IV-lea Aeticus Dunăreanu, intitulată “Cosmographia” scrisă în limba română, carpato-dunăreană, cu un alfabet geto-dacic, limba vorbită de cele 3.000.000 de locuitori de pe vremea lui Burebista. Noi am vorbit aceeași limba daco-româna în fața romanilor, goților, gepizilor, hunilor și slavilor. În raportul diplomatului bizantin Panites Priscus, aflat în anul 448 la curtea neâmblânzitului Atila, se menționează câteva cuvinte clar românești ca : meiu, mied, coliba, iar la masa dată de Atila în cinstea diplomaților s-a vorbit în limba Au-sonică, daco-română. Cine a auzit de Codex Rohonczy, o veche cronică românească din secolele XI-XIII însumând 448 de

pagini, scrisă in limba carpato-dunăreană, latina dunăreana arhaica, cu alfabet geto-dac, pe care

românii îl mai foloseau și pe vremea lui Vlad Țepeș (vezi Hașdeu) conține îndemnuri la luptă ale domnitorului Vlad, ca și al altora, împotriva migratorilor pecenegi cât și a ungurilor (conduși atunci de Ștefan I și al-II-lea). Trebuie să-i mulțumin profesorului doctor în istorie Augustin Deac care nu a lăsat aceste informații să se piardă. Le puteți găsi pe internet http://www.dacia.org, la Dacian Virtual Museum, sau în revista Dava Internațional , http://www.iatp.md/dava, patronată de Andrei Vartic.

Re-întorcându-ne la Nicolae Densușianu trebuie să menționăm că prin iubirea lui curată, aleasă, cinstită și erudită dorea numai de a pune în lumină, cât mai mult, părțile bune ale neamului daco-român, și îi arăta trecutul cât mai înalt; el Nicolae Densușianu, continuă și azi să fie sursa de inspirație și un adevărat erou al istoriei adevărate a poporului dacoromân. Deoarece latinismul persistă și azi, deoarece urmașii celor ce au promovat acea “greșeală” în istoria noastră continuă să o promoveze, consider că opera lui Nicolae Densușianu trebuie nu numai popularizată, dar și interpretată în lumina noilor descoperiri din domeniul istoriografiei și arheologiei. Azi ea se dovedește mai veridică decât oricând. Nu putem trece prin viață mergând cu ochi închiși, refuzând să-i vedem opera, să i-o citim. Nu putem trece prin viață cu urechile astupate refuzând să auzim comentariile făcute de cei ce refuză să accepte faptul că nu am existat până în anul 106 d.H. Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au cucerit 14% din teritoriu pentru o perioada foarte scurtă istorică, 165 de ani, și că, peste noapte, toată populația Daciei, ocupată sau nu de romani, a început să vorbească cea mai perfecta limba romanica, fără a ne întreba: chiar așa să fie? Sunteți siguri că de la soldații romani, sosiți din toate colțurile lumii, Africa, Palestina, Germania etc.au învățat dacii latina? Chiar de la acești soldați, care nu o vorbeau ei însăși, să fi învățat-o ei ? Nu cumva are mai mult sens ceea ce ne dovedește N.Densușianu: că dacii vorbeau “latina vulgara” și că nu printr-o relație sexuala la nivel de soldați romani versus fete/femei dace s-a produs acest miracol? Doamne, de câte suferințe și umilințe ar fi fost scutit poporul nostru dacă nu exista un Grigore urmat de o trupa de prozeliti negânditori, dacă opera lui N.Densușianu ar fi fost privită cu mai multă seriozitate și obiectivitate! Cine dintre oamenii noștri de știință au expus originea poporului nostru mai limpede și mai hotărât? ONOARE MEMORIEI LUI. Onoare și respect pentru cel ce a fost și va rămâne la dacoromâni Nicolae Densușianu!

Napoleon Săvescu!