Onoare memoriei lui Nicolae Densuşianu

“Dacia Pre-istorica” este o protoistorie a Daciei, este de fapt prima și singura de acest fel, o lucrare plină de mitologie și de filologie, care la apariția sa ( postumă: 1913 ) deșteapta o admirație și un entuziasm nemărginit, dar și mari gelozii, care au dus până la negarea valorii acesteia de câțiva “erudiți” care nu puteau accepta călcarea în picioare a mitului originei noastre române. Să nu uităm că anul 1871 a fost acela în care Alexandru Odobescu instituia, prin Societatea Academică (precursoarea Academiei Române de mai târziu ), un premiu pentru cea mai bună lucrare asupra popoarelor care au locuit țările române de la stânga Dunării, înainte de cucerirea acestor țări de către romani. Atras de acest subiect, și atunci controversat, studentul Grigore Tocilescu îl va prezenta la Praga ca teza sa de doctorat. În anul următor el va înainta la Societatea Academică teza sa și va obține premiul. În 1880 va apare și cartea sa “Dacia înainte de Romani” în care el a folosit din abundență lucrarea invatatului sas Carl Gooss “Cronica descoperirilor arheologice din Transilvania” cât și “Schițe despre istoria culturii preromane a bazinului mijlociu al Dunării”. El va folosi interpretările și concluziile greșite ale lui Gooss și, totuși, contemporanii lui, ca și alții mai târziu, îl vor aprecia.Totuși C.I Istrate în prefața de la ediția 1913 la “Dacia preistorică” spune la pagina LIII despre Tocilescu : “faptele adunate acolo sunt puse ca obiectele de la un colecționar, care adună fără ca să fie bine orientat.” Mult mai serios decât Tocilescu va fi I Andriesescu care își va lua doctoratul la Iași cu o “Contribuție la Dacia înainte de Romani, 1912″, tratând amănunțit și conștiincios chestiunea neoliticului din Dacia. În sfârșit îl vom avea pe Vasile Pârvan cu lucrarea sa “Getica” prezentată pe 27 iunie 1924 ( cu 3 ani înainte de moarte) în fața Academiei Române.

Nicolae Densușianu însă îi depășește pe toți prin gradul lui de erudiție, prin viziunea sa globală asupra spațiului Carpato-Dunărean, prin felul în care s-a contopit efectiv cu epoca descrisă dându-ne senzația că, chiar a și trăit-o. El a avut cea mai corecta intuiție a evenimentelor petrecute atunci, demult, pe teritoriul nostru . Când azi istoria spațiului Carpato-Dunărean este redescoperită de niște străini, ca Marja Gimbutas, care asemenea lui N.Densușianu consideră drept vatră a vechii Europe acest spațiu unde noi românii ne găsim astăzi, de fapt ne reîntoarcem la El, la cel ce a prezentat pentru prima oara pe noi, pe daco-români drept popor primordial și formator al Europei. De multe ori am auzit persoane ” bine intenționate” care-mi spuneau : hai să nu ne lăudăm așa de mult, vecinii se vor supăra pe noi. Dar știu ei cine a fost Nicolae Densușianu?

Într-o familie de mici nobili români hațegani, se naște pe 18 aprilie 1846 la Densuș, în Ardeal, Nicolae Pop.Tatăl său, Bizante Pop, parohul Densușiului era căsătorit cu Sofia cu care mai avea un băiat, pe Aron Pop, născut în 1838. Școala primară o va face la Hațeg, iar gimnaziul la Blaj unde datorită faptului ca numele Pop era așa de frecvent, și pentru a-l deosebi de ceilalți i se va adăuga numele comunei de unde provenea; așa ca a devenit Nicolae Densușianu, nume care va deveni faimos nu numai datorită lui și fratelui lui Aron dar și nepotului lui, Ovidiu Densușianu ( fiul lui Aron ). La gimnaziul din Blaj a avut șansa să-l aibe ca profesor pe Timotei Cipariu, cărturar și patriot. În continuare va absolvi Academia de drept din Sibiu.

Să nu uităm că în această perioadă Țara Moldovei și cu Țara Vlahilor s-au unit sub domnia lui Cuza (1859-1866), legile și reformele noi orientând Principatele Unite spre o adevarată democrație . Ca urmare a implementării noului cod penal, civil și de procedura penală, a reformei agrare, Cuza se va trezi izolat, lipsit de sfetnici și prieteni, lipsit de sprijinul bisericii și va fi nevoit sa abdice. Nobilii români cutriera Europa încercând să găsească un pretendent străin la tronul Principatelor. Dacă Filip de Flanda îi refuză, ei vor alerga la tânărul și săracul Carol de Hohenzollern, care după un lung voiaj, plin de peripeții (având un pașaport fals și îmbracat în toboșar elvețian ) va sosi în Principatele Unite și îl va “înlocui” pe cel ales constituțional de poporul nostru, pe Cuza.


Istoria românilor transilvăneni în veacul al XIX-lea era departe de succesele politice ale moldovenilor și vlahilor, prinsă între tot mai energicul sentiment național maghiar și politica ezitantă, în general antiromânească, a curții de la Viena. În februarie 1867 s-a anulat autonomia Principatului Transilvaniei și s-a proclamat unirea sa cu Ungaria. Anexarea Transilvaniei, care fusese de secole un Principat autonom, la Ungaria a marcat începutul unei politici de activă maghiarizare a populației majoritare locale, a daco-românilor. Atunci situația politică a românilor din Transilvania era deosebit de dificilă. Și totuși în această perioadă a anului 1867, la vârsta de 21 de ani , Nicolae Densușianu, va face o excursie în “țară” și se va adresa Societății academice solicitând un ajutor financiar. Ioan Heliade-Rădulescu, președintele de atunci al Academiei, îi ofera suma de 2000 de lei, tocmai primită din partea orașului Brăila pentru ajutorarea tinerilor români “de peste hotare”. După terminarea cursurilor universitare ale Academiei de drept din Sibiu, lucrează pentru câteva luni ca notar al orașului Făgăraș, unde fratele său, Aron, era avocat, apoi, după luarea examenului de stat la Sibiu își va deschide el insuși un cabinet de avocatură la Brașov în februarie 1873 și unde va sta până în aprilie 1877.

Hărțuiala politică a daco-românilor transilvăneni se înrăutățește pe zi ce trece. Apare legea naționalităților (1868) care recunoștea o singură națiune în stat, cea maghiară; legea electorala (1874) care, dacă la început a îngrădit drepturile populației de la sate, precumpănitor nemaghiara, va ajunge în decursul a câțiva ani să dea drept de vot numai știutorilor de limba maghiară și absolvenților unei școli de stat. Din 1878 s-a instituit legea privind delictul de agitație contra națiunii, pe temeiul căreia se putea reprima orice opoziție națională; un șir de legi școlare, începând cu cea din 1868 și culminând cu celebra lege a lui Apponyi, au impus treptat limba emigranților maghiari în dauna celei autohtone daco-române; în 1896, legea Banffy hotăra maghiarizarea numelor satelor și orașelor. La 15 mai 1868, cu prilejul comemorării a 20 de ani de la revoluția din 1848, conducătorii românilor transilvăneni au facut public “pronunciamentul de la Blaj”, o repetare a programului național din 1848. Se cerea abrograrea unirii cu Ungaria și revenirea la vechiul statut de Principat autonom, cu recunoașterea dreptului tuturor naționalităților. Arestați imediat, autorii pronunciamentului au fost totuși grațiați de împărat. Un an mai târziu (martie 1868) se ține conferința de la Miercurea, la care s-a decis înființarea unui Partid Național român, prezidat de I. Măcelaru. Un partid similar se constituise cu o lună în urmă în Banat , sub conducerea lui Al. Mocioni. Cele două vor fuziona în 1881, formând Partidul Național român.

În acest uragan de trezire al sentimentului național al românilor din Ardeal și de pretutindeni îl găsim pe tânărul Nicolae Densușianu trecând “în țară“, în aprilie 1877, pentru ca în februarie 1878 să i se recunoască cetățenia. În câteva luni își echivalează toate titlurile și în octombrie 1878 îl găsim la baroul Ilfov ca avocat. Deci, o dată cu trecerea trupelor noastre în Turcia-Plevna (1877), N.Densuțianu intră în “țară“, de data aceasta definitiv. Debutul literar al lui N.Densușianu are loc în 1866, în revista “Familia” unde publică poeziile “Ziua mea” și “Melancolia”. Mai târziu în poezia “Lăutarul” vorbește despre faptele lui Ștefan cel Mare. Intuiția sa politico-istorică se găsește în nuvela “Simonida” a cărei acțiune se desfășoară pe un spațiu vast : Constantinopol, Caucaz, Persia, Asiria, hanatul tătăresc și Țările române (unde în Muntenia domnea la 1303 Ștefan-Vodă Mailat Basarab ). Încet, încet N.Densușianu începe să se manifeste ca unul care vede mult mai departe decât Transilvania lui iubită și martiră, care înțelege să vadă mai departe de țara lui dragă România, care privește în depărtare peste Macedonia pământ locuit de frații noștri asupriți și dezmoșteniți, văzând pe daco-români acolo unde au existat de când lumea, el îi vede în locurile care și azi au în pământul lor oasele strămoșilor noștri, el are acea viziune de excepție a leagănului poporului carpato-dunărean.

Prima sa publicație în țară a fost: “L’element latin en orient. Les Roumains du Sud, Macedoine, Thessalie, Epire, Thrace, Albanie, avec une carte ethnographique par N.Densușianu et Frederic Dame”, din 1877. Bazat pe scrieri anterioare, cât și pe cercetări personale, el pune cu seriozitate în atenție problema Macedoniei, a fraților noștri. Oare câți dintre istoricii noștri o vor mai face? Noi sperăm ca Europa să-i ajute, dar pentru ca Europa să-și facă datoria, trebuie să ne-o facem noi întâi. Pornește la culegerea oricăror documente de interes pentru istoria noastră. I se încredințează de către Societatea Academică sarcina de a cerceta arhivele și bibliotecile din Ungaria și Transilvania pentru a culege informații referitoare la istoria românilor. Rezultatul va fi darea de seama : “Cercetări istorice în arhivele și bibliotecile Ungariei și Transilvaniei” . La 15 aprilie 1880 el devine Membru Corespondent al Academiei Române. În continuare el culege și alte documente privitoare la istoria României; descoperă și transcrie 20 de manuscrise de cronici privind Țările române. Modest, inteligent, foarte cult, cunoscător profund al limbii latine și eline, a germanei, francezei, italienei și ungarei; înzestrat cu o voință de fier și cu o răbdare și perseverență extraordinară, el a continuat să uimească prin ceea ce a făcut și va face. Anul 1885 marchează în activitatea lui N.Densușianu un moment de cea mai mare importanță: acum începe să lucreze la “Dacia preistorică”, opera grandioasă în care a ridicat la cel mai mare preț cinstirea istoriei adevărate a patriei. Din nefericire această lucrare a apărut într-o perioadă când latinismul și ideea latinități înflorea în țara noastră, ideie politică și religioasă (de tip catholic) care ne va trage în jos puntru câteva sute de ani. Deșertăciunea ideei apariției poporului român după anul 106 ca un popor tânăr în Europa, goliciunea ei îl revoltă pe N.Densușianu, dar nu și pe contemporanii săi și de ce să nu recunoaștem ea continuă și astăzi, fiind perpetuată tocmai de cei puși să apere demnitatea și destinul poporului nostru. Dar de fapt cum a apărut ea?

Grigore Ureche ( 1560-1647 ) in “Letopisețul Țării Moldovei ” amintește că “noi de la Rim ne tragem”. Ce informații deosebite o fi având acest cărturar acum aproape 500 de ani și pe ce s-a bazat el nimeni nu știe; poate pe o intuiție de moment, stând închis într-o chilie amărâtă și visând la Roma și romani. Răul adus de el istoriei poporului nostru a fost și este de neimaginat. Dar ce putem spune de cei ce i-au preluat ideia și au început să o răspândească cu mândrie? Vorba lui Caragiale : trădare, trădare, dar să o știm și noi! Miron Costin, un alt savant al antichității române, nu a vrut nici el să fie mai prejos de înaintașul lui așa că începe să popularizeze această idee chiar și în alte limbi , ca în poloneză în lucrarea “Poema Polona”. Dar ei nu sunt singurii. Le urmează în 1558 Nicolas Olahus, cel ce a scris “Geografia Ungariei”, și care se mândrea că se trage din coloniștii romani ai Daciei. Nu sunt foarte mulți, în istoria civilizațiilor cei ce se mândresc cu o origine bastardă, dar el o face chiar cu mândrie. Aparent aceasta origine dubioasă a poporului nostru ( faptul că femeile și fetele dacilor s-au repezit să se culce soldații romani învingători ) ia surâs și lui papa Pius II. În secolul XVII , doi alți emeriți “savanți”, Dimitrie Cantemir și stolnicul Constantin Cantacuzino vor prelua aceeas greșeală istorică, a originii poporului nostru și o vor populariza.

Deci din greșeală în greșeală spre istoria romană; astfel se perpetueaza idea nefastă și eronată a originii poporului nostru. În secolul XVIII-XIX apare Școala Ardeleană cu corifeii ei : Samuel Micu, Petru Maior și Gheorghe Șincai. Acum ce mai putem face? În școli, în gimnazii și universități se preda neștiința prin știință. Ei bine, într-o asemenea perioada el, Nicolae Densușianu are curajul să-i înfrunte pe toți și să le dovedească o altă origine a poporului nostru, una care se întinde pe mii și mii de ani, una care te face să-ți vezi bunicile, stră-bunicele și stră-stră-bunicele nu ca niște femei de moravuri ușoare, gata să se aventureze în legături amoroase cu învingătorii, ci ca niște persoane demne de respectat. O istorie trivială și incorectă a poporului nostru el nu a înțeles să o accepte. El își închină toată puterea de muncă și suflarea pentru neamul din care a ieșit și cu care se mândrea. El era dintre aceia care iubeau, iubeau cu patimă toată țara locuită de români, fără anume hotare decât acela a graiului nostru iubit. Dacia, Dacia protolatina, Dacia Pelasgă era patria pe care o respecta și pe care a iubit-o, pentru a cărei înălțare a muncit și s-a sacrificat.

În 1908 marele conferențiar Nicolae Iorga (după mama Argiropol ), la prima conferință de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a pus în circulație așa-zisa “romanizare”a poporului dac care a frânat cercetarea dacică pentru câteva zeci de ani.

Oare cei ce încă ne scriu istoria nu au aflat de:
                                                                                                                                                   

(1) – scrisul misterios de la Rast, vezi “Madona de la Rast”, descrisă de profesoara de arheologie din Los Angeles, Marja Gimbutas? Această madona împreună cu micuțele rotițe de la Vinca, estul Serbiei de azi, sunt primele exemplare ale unui scris logic din istoria omenirii. Dacă aveți un internet puteți intra pe http://www.dacia.org în Muzeul Virtual Dacic la pagina “The Ancient” și “The First”, sau, din același muzeu, navigați spre “History began at Mitoc”, sau pe http://www.ournet.md/~ancient unde în stânga, sus, puteți accesa intrarea pe Madonna of Rast (să-i mulțumim lui Andrei Vartic, din Basarabia, care, prin studiul serios al resurselor științifice moderne, a reușit să adune împreună aceste informații în cărți și pe internet).

(2-) unghiurile, paralelele ăi romburile, plasele și zig-zagurile găsite la Ocna Sibiului, care ar reprezenta un alt scris logic din mileniul VII i.d.H. De ce aceste lucruri trebuie să le aflăm din cărțile americane de arheologie și nu din cele românești?

(3-) Tărtăria, scris pre-sumerian, din cadrul culturii Turdas? Cu 1500 de ani înaintea “primului” scris din Sumer! Dar cine a auzit de istoricul turc de origine română Ali Ekrem, care amintește de cea mai veche cronică turcă, tradusă și în germană, franceză, rusă, încă din secolul XVIII și în care se vorbește de “Țara românilor”, în anul 839. Cine a auzit de atlasul german din anul 1826 care arată popoarele Europei anului 900 și unde “Walahii oder Rumany” se întindeau până la Nipru, menționându-se și 5 voievodate. Cine a auzit de descoperirea scrisorii unui conducător cazar, referitoare la secolul VIII, în care se vorbește de Țara Ardil, cu circa 100 de ani înainte de venirea ungurilor? Deci cuvântul Ardeal nu vine din ungurescul Erdely. Cine a auzit de lucrarea preotului și arheologului ungur Lukaacs Karoly, care nu numai că a păstorit, dar a și săpat în zona lacului Balaton, găsind urme arheologice de palate, biserici și conace boierești din secolul X. Lucrarea lui se găsește la Biblioteca Academiei ungare de Științe și cine este curios (dacă se găsește cineva) o poate studia. Dar de “Cronica împăratului german Friedelich al II-lea Barbadossa “, care prin anul 1189 atesta existența unei Țări românești denumita “Walahia”, situată între Dunăre și munții Carpați, descriindu-i cu lux de amănunte granițele, s-a auzit în cărțile noastre de istorie? Cine a auzit de aromânul bulgar Stefanovsky și de descifrarea inscripției de pe inelul de la Celei (vechea Sucidava), precum și a inscripției de pe inelul de la Ezerovo, cu un alfabet grecesc în limba aromână? Cine a auzit că răspândirea credinței lui Hristos s-a făcut în limba daco-română de către sf. Andrei, fratele lui Sf. Petru și de către Sf. Pavel la sudul Dunării? Vezi biblia lui Wilfila. Cine a auzit de descoperirea cărturarului român din secolul al IV-lea Aeticus Dunăreanu, intitulată “Cosmographia” scrisă în limba română, carpato-dunăreană, cu un alfabet geto-dacic, limba vorbită de cele 3.000.000 de locuitori de pe vremea lui Burebista. Noi am vorbit aceeași limba daco-româna în fața romanilor, goților, gepizilor, hunilor și slavilor. În raportul diplomatului bizantin Panites Priscus, aflat în anul 448 la curtea neâmblânzitului Atila, se menționează câteva cuvinte clar românești ca : meiu, mied, coliba, iar la masa dată de Atila în cinstea diplomaților s-a vorbit în limba Au-sonică, daco-română. Cine a auzit de Codex Rohonczy, o veche cronică românească din secolele XI-XIII însumând 448 de

pagini, scrisă in limba carpato-dunăreană, latina dunăreana arhaica, cu alfabet geto-dac, pe care

românii îl mai foloseau și pe vremea lui Vlad Țepeș (vezi Hașdeu) conține îndemnuri la luptă ale domnitorului Vlad, ca și al altora, împotriva migratorilor pecenegi cât și a ungurilor (conduși atunci de Ștefan I și al-II-lea). Trebuie să-i mulțumin profesorului doctor în istorie Augustin Deac care nu a lăsat aceste informații să se piardă. Le puteți găsi pe internet http://www.dacia.org, la Dacian Virtual Museum, sau în revista Dava Internațional , http://www.iatp.md/dava, patronată de Andrei Vartic.

Re-întorcându-ne la Nicolae Densușianu trebuie să menționăm că prin iubirea lui curată, aleasă, cinstită și erudită dorea numai de a pune în lumină, cât mai mult, părțile bune ale neamului daco-român, și îi arăta trecutul cât mai înalt; el Nicolae Densușianu, continuă și azi să fie sursa de inspirație și un adevărat erou al istoriei adevărate a poporului dacoromân. Deoarece latinismul persistă și azi, deoarece urmașii celor ce au promovat acea “greșeală” în istoria noastră continuă să o promoveze, consider că opera lui Nicolae Densușianu trebuie nu numai popularizată, dar și interpretată în lumina noilor descoperiri din domeniul istoriografiei și arheologiei. Azi ea se dovedește mai veridică decât oricând. Nu putem trece prin viață mergând cu ochi închiși, refuzând să-i vedem opera, să i-o citim. Nu putem trece prin viață cu urechile astupate refuzând să auzim comentariile făcute de cei ce refuză să accepte faptul că nu am existat până în anul 106 d.H. Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au cucerit 14% din teritoriu pentru o perioada foarte scurtă istorică, 165 de ani, și că, peste noapte, toată populația Daciei, ocupată sau nu de romani, a început să vorbească cea mai perfecta limba romanica, fără a ne întreba: chiar așa să fie? Sunteți siguri că de la soldații romani, sosiți din toate colțurile lumii, Africa, Palestina, Germania etc.au învățat dacii latina? Chiar de la acești soldați, care nu o vorbeau ei însăși, să fi învățat-o ei ? Nu cumva are mai mult sens ceea ce ne dovedește N.Densușianu: că dacii vorbeau “latina vulgara” și că nu printr-o relație sexuala la nivel de soldați romani versus fete/femei dace s-a produs acest miracol? Doamne, de câte suferințe și umilințe ar fi fost scutit poporul nostru dacă nu exista un Grigore urmat de o trupa de prozeliti negânditori, dacă opera lui N.Densușianu ar fi fost privită cu mai multă seriozitate și obiectivitate! Cine dintre oamenii noștri de știință au expus originea poporului nostru mai limpede și mai hotărât? ONOARE MEMORIEI LUI. Onoare și respect pentru cel ce a fost și va rămâne la dacoromâni Nicolae Densușianu!

Napoleon Săvescu!