Preambul
„Dacia Mare” a constituit un proiect etno-politico-statal elaborat la începutul secolului al XIX-lea de către boieri patrioţi. El a fost reluat de către revoluţionarii paşoptişti şi continuat de patrioţii români în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A eşuat atât din cauza obedienţei puterii politice faţă de
Marile Puteri, cât şi a presiunilor acestora. Denumirea proiectului ar putea constitui o enigmă, în contextul în care se atribuise ţării numele de România. Promotorii săi au considerat că redescoperirea şi asumarea identităţii, dar şi recuperarea unor părţi din vatra originară de vieţuire, smulse de imperiile vecine, constituie o datorie naţională şi o problemă de conştiinţă.
Mihai Eminescu, cel mai important dintre promotori, a înţeles că refacerea unităţii spaţiului străvechii Dacii era pentru români o problemă de renaştere
naţională, iar nu o simplă „afacere”, aşa cum încercau să o exploateze marile imperii vecine în folos propriu.
Premise
Precum se cunoaşte, începând din secolul al XVIII-lea, când trei mari imperii (otoman, ţarist şi habsburgic) înconjuraseră, practic, vatra de vieţuire a neamului românesc şi se confruntau pentru acest spaţiu chiar în interiorul său, în marile cancelarii s-au făcut proiecte, unele oculte, care vizau reconstituirea Daciei, ca stat-tampon între acestea. Ideea constituirii unui stat (regat) cu numele „Dacia”, care să cuprindă teritorii ale străvechii Dacii, a devenit problemă de negociere între imperiile europene, în contextul războaielor napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. Boierii români patrioţi visau la unirea Principatelor în „Dacia” sau „Valahia Mare”,[1] iar imperiile vecine se târguiau să obţină foloase din unirea Ardealului cu Principatele Dunărene, formând „regatul Dacia”.[2]
Atât imperiul habsburgic, cât şi cel ţarist, au dorit, în anumite contexte geopolitice, formarea unui stat-tamon, cu numele Dacia, însă fiecare voia să-l ia
sub tutelă proprie: „Dacia austriacă” urma să încorporeze Ardealul unit cu Principatele, iar „Dacia rusească” urma să încorporeze Ţara Românească
(Valahia), Moldova şi Dobrogea. Deci, fiecare imperiu vecin voia o Dacie a lui, şi nu o Dacie românească.
Numele „Dacia” a constituit premisa pe fundamentul căreia, începând de la revoluţia paşoptistă, a fost gândită refacerea statalităţii româneşti în vatra
ancestrală a neamului.[3]
O pleiadă de filosofi, istorici, sociologi sau revoluţionari, reprezentând aşa-numita „generaţie paşoptistă”, s-au apucat cu înflăcărare revoluţionară de
o activitate laborioasă pentru redefnirea naţiunii române. Este important de menţionat că Mihai Eminescu a cunoscut aceste proiecte, unii dintre autorii
lor, îndeosebi învăţaţii ardeleni, fiindu-i mentori îndeosebi în perioada studiilor sale la Cernăuţi şi Viena.[4]
Pregătirea proiectului
„Dacia Mare”
Pregătirea proiectului „Dacia Mare”, în care Mihai Eminescu s-a implicat cu mintea şi cu fapta, a parcurs două etape: asumarea şi recunoaşterea identităţii
naţionale şi acţiunea pentru restaurarea istoriei naţionale. Unirea Principatelor, în anul 1859, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a constituit, pe fond, primul mare pas vizând realizarea, prin cuget şi faptă românească, a proiectului Daciei Mari. Pentru imperiile vecine, numele „Dacia”, ca entitate socio-politică creată exclusiv din perspectivă românească, era considerat un atentat la ordinea stabilită prin tratatele pe care le semnaseră de curând. De asemenea, instalarea unui prinţ german pe tronul României, în anul 1866, a fost percepută ca intrare a acesteia în aşa-numita „ordine germană”.
La vârsta de 17 ani, Mihai Eminescu, simţind nevoia reînvierii mândriei naţionale,[5] a publicat în revista „Familia” (2 aprilie 1867) poema patetică: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” şi a devenit principalul promotor al punerii în aplicare a devizei „În unire e tăria”.[6]
Aşa s-a născut ideea organizării la Putna – nume cu cea mai adâncă semnificaţie istorică – a unei manifestări sprituale a întregii sale vetre de vieţuire a neamului, sub forma unei serbări prilejuite de împlinirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii Putna de către Ştefan cel Mare. Serbarea respectivă, desfăşurată în zilele de 15-16 august 1871, a constituit, în fapt, cel dintâi congres al românilor de pretutindeni. Cu acel prilej, la mormântul voievodal, Eminescu a recitat poezia „Doină populară” – prima variantă a cunoscutei poeme „Doina” –, primită, precum se cunoaşte, cu multă însufleţire de către cei prezenţi, întrucât reflecta dorinţa fierbinte de eliberare a teritoriilor româneşti „de la Nistru pân la Tisa” de sub dominaţie străină.
Propagarea şi răspândirea ideii de
„Dacia Mare”
româneşti. Însă, la demararea proiectului de reconstrucţie a statalităţii româneşti a constatat că în calea acestuia existau două piedici fundamentale: „elementul de disoluţiune”, „demagogia României”, căruia i se alătura aşa-numita „pătură superpusă”, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi occidentale,
„fără tradiţii, fără patrie sau naţionalitate hotărâtă”. [7]
Posibilitatea iniţierii noului proiect etnopolitico-statal românesc a fost întrevăzută odată cu înfiinţarea, la Cernăuţi, în octombrie 1875, a Societăţii
„Arboroasa”.[8]
În contextul izbucnirii „crizei orientale”, Mihai Eminescu a crezut că s-au ivit condiţiile pentru reconstrucţia etno-politico-statală românească şi a trecut la ofensivă. El a atras atenţia că cea mai mare piedică în calea realizării proiectului „Daciei Mari”era Austro-Ungaria.[9]
În conlucrare cu conducerea Societăţii „Arboroasa”, Mihai Eminescu a gândit şi proiectat acţiuni menite să atragă atenţia asupra situaţiei românilor încorporaţi
în Imperiul austroungar.[10]
Astfel, a intrat în atenţia serviciilor de informaţii ale Austro-Ungariei, fiind urmărit potrivit canoanelor activităţii serviciilor secrete.
În octombrie 1877, în plin război ruso-româno-turc, când cea mai mare parte
a intelectualităţii române era angajată cu condeiul şi cuvândul scris în susţinerea războiului cu turcii, Societatea „Arboroasa” şi-a asumat riscul de a înfrunta pe
faţă autorităţile austro-ungare. Drept urmare, autorităţile imperiale austro- ungare au arestat cinci membri ai acesteia, între care s-a aflat şi Ciprian Porumbescu, iar societatea a fost desfiinţată. Mihai Eminescu a luat cunoştinţă, pe diverse căi, despre ancheta deschisă de autorităţile austriece în legătură cu activitatea „Arboroasei”, acuzând curtea din Viena de nesocotirea unităţii naţiei româneşti. În acest fel, n-a făcut decât să-şi îngroaşe dosarul întocmit de către Biroul Informativ din Viena, care începea să conceapă acţiuni menite să anihileze manifestărilor sale „naţionaliste”[11].
Însă, dezamăgirea lui a fost mare, constatând că autorităţile statului român n-au sprijinit sub nici o formă acţiunea Societăţii „Arboroasa”. Pe acest fond de evenimente, în noiembrie 1877, Mihai Eminescu a ajuns la Bucureşti, devenind redactor la ziarul „Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator. El şi-a
început colaborarea la ziarul respectiv în 24 noiembrie 1877 cu articolul „Bălcescu şi urmaşii săi”. În scurt timp, Mihai Eminescu s-a implicat într-o vastă activitate publicistică destinată emancipării neamului şi apărării memoriei acestuia. Patriotismul a rămas calitatea lui definitorie. Probabil că junimiştii care l-au recomandat pentru ziarul „Timpul” nu şi-au dat seama că el era un naţionalist, care nu putea fi modelat în spirit politicianist decât zdrobindu-l
fizic (ori adus de la Iaşi la Bucureşti, pentru a-l ţinea sub observare!).
Evenimentul care a marcat fundamental activitatea sa pe tărâm politic şi social a fost Congresul de la Berlin, convocat la 1 iulie 1878 de către cele şapte Puteri europene. Mihai Eminescu, care ştia că trăieşte în România, stat european, denumit astfel din anul 1862, a auzit că Marile Puteri foloseau încă sintagma
„Principatele Unite Române” pentru a desemna statul român. Mai mult, România nu fusese invitată la congresul respectiv ca ţară învingătoare în războiul antiotoman şi nici nu fusese tratată ca atare. El a reacţionat extrem de dur faţă de umilirea statului român şi, fără aprobarea forurilor de conducere ale Partidului Consevator, a angajat ziarul „Timpul” într-o campanie de presă împotriva modificării Constituţiei în sensul cerut de Marile Puteri europene.[12]
În acelaşi timp, a devenit o problemă pentru politicieni, inclusiv pentru conservatori, ideile sale fiind considerate „periculoase”.
Proiectul etno-politico-statal gândit de Mihai Eminescu, eminamente anti-austro-ungar, s-a lovit de obedienţa partidelor politice, mai ales a politicienilor, în primul rând a conservatorilor, dar şi a unor liberali, faţă de Puterile Centrale.[13]
Împotriva lui s-au coalizat toţi cei care s-au declarat, din interes politic, apărători ai „românismului”. Cu aceştia, Mihai Eminescu a fost obligat să poarte o polemică publică extrem de violentă, fapt care i-a creat şi mai mulţi duşmani. La rândul lor, agenţii serviciilor de informaţii austro-ungare, care i-au urmărit cu rigoare ideile, numeau statul preconizat de el „Dacisches Kaiserreich”.[14]
Numele lui Mihai Eminescu devenise cunoscut în cercurile politice austro-ungare, iar avertismentele au început să-i sperie pe politicienii români. De la Viena, ambasadorul liberalilor, conservatorul Petre P. Carp, a transmis în ţară semnalul reducerii lui la tăcere. Acesta a fost exprimat într-o scrisoare trimisă lui Titu Maiorescu, în care îi atrăgea atenţia pe un ton imperativ: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”.[15]
Mihai Eminescu nu şi-a abandonat crezul în reconstruirea statalităţii româneşti, care trebuia să aibă ca suport teritorial spaţiul vechii Dacii. Însă, a fost conştient că în acel context nu trebuiau implicate „pe faţă” autorităţile tânărului şi firavului stat român. De aceea, a recomandat o neutralitatea activă, pentru a feri România de consecinţele unei confruntări directe între cele două imperii. Cu inteligenţa-i recunoscută, el a încercat să le explice politicienilor momentului că „situaţia noastră excepţională ne învaţă că una din condiţiile, de nu ale existenţei, dar ale păcii şi dezvoltării noastre liniştite, e ca să trăim în pace cu amândoi vecinii (imperiile ţarist şi austro-ungar, n.ns.) şi să lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie garanţia neutralităţii noastre.”[16]
În condiţiile înăspririi prigoanei autorităţilor austro-ungare împotriva românilor încorporaţi în imperiu, la Bucureşti, cu sprijinul lui C.A. Rosetti, studenţii români transilvăneni Gheorghe Secăşanu şi Gheorghe Ocăşanu au pus bazele societăţii iridenta română („România Irridenta“), al cărui obiectiv imediat
era contracararea politicii de deznaţionalizare şi de maghiarizare a românilor din Ungaria. În vara anului 1881, „România Irridenta” a pus în circulaţie o hartă cu Banatul până la Tisa, Transilvania şi Bucovina, toate considerate „teritorii române”.[17]
Această hartă care proclama „teritorii române” provinciile istorice Banatul, Transilvania şi Bucovina a fost semnalul reluării cu vigoare a luptei pentru eliberarea românilor aflaţi sub stăpânirea Imperiului austro-ungar şi unirea teritoriilor respective cu „patria mamă”, pentru a reconstitui Dacia Mare.
Mihai Eminescu s-a alăturat cu toată fiinţa şi priceperea sa reprezentanţilor românilor ardeleni şi bucovineni stabiliţi în Bucureşti, care se simţeau abandonaţi
de către puterea politică „din ţară” în lupta pentrucâştigarea drepturilor naţionale. Ideea „Daciei Mari” a fost răspândită şi a prins repede rădăcini chiar şi în
interiorul oştirii române.
Cu ocazia deschiderii unei expoziţii organizate la Sibiu, la care a fost invitat ca delegat al statului român şi generalul-medic Carol Davilla, acesta „şi-a afirmat ideile cu privire la Marea-Dacie” şi a dispus „să fie îndepărtate portretele împăratului şi împărătesei” şi înlocuite cu cele ale „majestăţii româneşti.”[18]
Constituirea nucleului politic al
Daciei Mari”
(Societatea „Carpaţii”)
acesteia a fost sprijinirea românilor ardeleni emigranţi pentru a obţine slujbe şi locuinţe în capitala României, însă scopul real era eliberarea Transilvaniei şi refacerea „Daciei Mari”. În acest sens, programul Societăţii a fost subordonat pregătirii luptei de eliberare aromânilor ardeleni de sub dominaţia austro-ungară,
începând să desfăşoare o acţiune susţinută împotriva stăpânirii dualiste şi în apărarea fiinţei naţionale.[20]
Unii membri ai acesteia au primit sarcini să difuzeze manifeste incendiare şi să militeze prin toate mijloacele de comunicare pentru reîntregirea politică şi teritorială. Mihai Eminescu s-a remarcat şi în noua situaţie prin poziţia fermă adoptată faţă de interzicerea de către autorităţile ungare a utilizării limbii şi a unor manuale şcolare româneşti, în special de geografie, istorie şi literatură, deşi acestea fuseseră aprobate de către Viena.[21]
Chiar de la înfiinţare, Societatea „Carpaţii” a fost considerată periculoasă pentru siguranţa Imperiului austro-ungar, iar serviciile secrete austriece au încercat să o „penetreze” informativ, pentru a o putea supraveghea îndeaproape. La rândul lor, autorităţile de la Budapesta au intensificat măsurile de prevenire a manifestărilor de simpatie sau de susţinere a luptei naţionale a românilor, întrucât zvonul
privind intenţiile refacerii Daciei Mari au început să circule repede în Transilvania.[22]
Însă, Mihai Eminescu a simţit ostilitatea crescândă şi tot mai violentă a politicienilor români, îndeosebi a liderilor Partidului Conservator faţă de
proiectul „Daciei Mari” sau a „statului daco-român”. El a fost tot mai conştient că poziţia lui la ziarul „Timpul”, precum şi atitudinea sa critică la adresa politicianismului antinaţional, l-au transformat într-o adevărată ţintă. În acelaşi timp, i s-a întărit convingerea că, odată ce a apucat pe un drum care cerea jertfă,
era menit să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor! Dintr-o astfel de cugetare de geniu s-a născut ideea Luceafărului, pe care Eminescu l-a prezentat,
„şlefuit”, la „Junimea”, în 1882. Versurile sale au sintetizat ideea destinului omului de geniu, prezentă şi în poeziile sale din tinereţe, precum Gemenii, Povestea Dochiei, Ursitorile sau Povestea magului călător în stele. Toate acele personaje sau întâmplări făceau parte din patrimoniul ancestral al neamului, la
renaşterea căruia Eminescu lucra şi cu gândul şi cu fapta, fără tihnă şi fără odihnă.
În noul context, Mihai Eminescu a fost atacat dur de către publicaţii din Austro-Ungaria, cu care a început o polemică acerbă. Autorităţile Imperiului austro-ungar au aţâţat asupra sa politicieni români obedienţi Vienei, iar diverşi agenţi ameninţau cu ocuparea „Valahiei”. El a explicat că aşa-numitul „iredentism
românesc” nu era decât reacţia firească faţă de ocuparea unor ţinuturi româneşti de către Imperiul austro-ungar şi a asupririi românilor, arătând că „România
irredenta” nu exista decât „în imaginaţia maghiarilor”, iar „Daco-Romania” constituia o „invenţiune austro-rusescă, făcută de a fi opusă de o putere celeilalte”. Însă, el s-a simţit obligat de propria-i conştiinţă să afirme public faptul că mişcarea de eliberare a românilor „de peste munţi” era „un adevăr”
şi „o realitate etnologică”.[23]
Precum se ştie, viabilitatea proiectului a fost testată „pe viu” de către Societatea „Carpaţii” la începutul lunii iunie 1883. Folosind prilejul dezvelirii, la Iaşi, a statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare (sculptată de Emmanuel Frémiet), societatea „Carpaţii” a dorit să testeze reacţia concomitentă a celor două imperii
- austro-ungar şi ţarist - faţă de proiectul etnopolitico-statal al cărui mentor principal era Mihai Eminescu. La ceremonia respectivă, desfăşurată la 5 iunie 1883, au participat aproape 10.000 de români din toate provinciile româneşti, inclusiv un grup restrâns de români basarabeni. Mihai Eminescu a participat
în calitate de delegat al ziarului „Timpul”, în realitate ca reprezentant al Societăţii „Carpaţii”. El venise hotărât să facă publică viziunea sa asupra
proiectului etno-politico-statal, cu invocarea voievodului Ştefan cel Mare, ca justiţiar al naţiei româneşti. În acest sens, pregătise ultima variantă din Doina,
scrisă în spiritul doctrinei Societăţii „Carpaţii”, pentru a fi citită la ceremonie.
Însă, unii politicieni, în frunte cu liberalul Petre Grădişteanu, profitând de faptul că festivităţile au fost onorate de prezenţa regelui Carol I, au transformat
momentul, voit sau inconştient, într-o „serbare guvernamentală”. Incitările la luarea prin forţă a „provinciilor surori” ocupate de Imperiul austroungar,
omisiunea Basarabiei dintre „provinciile surori”, care trebuiau eliberate şi integrate în statul român,[24] neînţelegerile între conservatori şi liberali în privinţa necesităţii susţinerii proiectului, au dezvăluit lipsa de coeziune a ideilor şi faptelor necesare pentru reuşita acestuia. Aceste realităţi nepercepute corect de cei mai mulţi dintre cei implicaţi în realizarea proiectului au fost sesizate cu claritate de către Mihai Eminescu. Aşa se explică de ce n-a participat la solemnitatea de dezvelire a statuii lui Şefan cel Mare.[25]
Nici n-a prezentat poezia „Doina” la manifestaţia publică, citind-o abia în seara zilei de 5 iunie 1883, la şedinţa societăţii literare „Junimea”, ţinută în casa lui Iacob Negruzzi. O enigmă ascunde, probabil, capul statuii marelui voievod, în care Mihai Eminescu nu-l va fi recunoscut pe Ştefan cel Mare (un cap cu
barbă şi o coroană catolică!).
Pentru autorităţile austro-ungare, momentul respectiv, interpretat ca provocare directă, a constituit prilejul pentru a proba Europei „pericolul iredentismului
românesc” de care, propagandistic, imperiul făcea caz deosebit. La rândul lor, autorităţile ţariste au dat o replică simbolică acţiunii desfăşurate la Iaşi,[26]
lansând vestea dezvelirii a două monumente în capitala „guberniei Basarabia”: statuia ţarului Alexandru al II-lea (cel care răpise judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad din trupul României!), precum şi bustul scriitorului Puşkin („zeul literaturii ruse”). Prin aceasta, ţarul Rusiei a ţinut să exprime public că nu era dispuse să cedeze „gubernia Basarabia”!
Aflat sub presiunea conjugată a autorităţilor austro-ungare şi ţariste, guvernul român s-a desolidarizat de ideea oricărui proiect etno-politico-statal care
eluda „spiritul” congresului de la Berlin şi „ordinea germană” impusă în spaţiul etnic românesc printr-o înţelegere tainică dintre cele două imperii vecine. Astfel,
a fost dezavuată, practic, orice acţiune a Societăţii „Carpaţii”, fiind pusă în discuţie chiar existenţa acesteia. Mihai Eminescu a înţeles că atitudinea respectivă va fi urmată de o lovitură aplicată proiectului „Daciei Mari” chiar din partea puterii politice de la Bucureşti. El a simţit că puterea politică pregăteşte o acţiune de lichidare prin forţă a societăţii. De aceea, din spirit de apărare a proiectului, el a adoptat public o atitudine preventivă, pentru a preîntâmpina posibilele efecte perverse asupra viitorului mişcării naţionale româneşti.
Agresivitatea cu care au reacţionat cele două imperii l-a convins pe Mihai Eminescu de faptul că România era înconjurată de „rechini”, cărora nu le
putea rezista decât prin inteligenţă politică, simţ strategic şi efort naţional. El a fost conştient că ideea unirii politice a tuturor românilor în acel moment
putea fi periculoasă şi nepractică dacă era abordată abrupt, prin implicarea violentă a politicienilor şi prin stârnirea mâniei concomitente a celor două imperii vecine.
De aceea, a tras un semnal de alarmă în coloanele ziarului „Timpul”, arătând că în România, „o ţară mică, înconjurată de puternici şi uneori indispuşi vecini” ideea de luare prin forţă a Basarabiei, Banatului, Bucovinei şi Transilvaniei „pentru moment e respinsă de toţi oamenii politici şi chiar de patrioţii înţelepţi” Însă, a simţit că „Dacia Mare” exista în subconştientul colectiv, la românii din toate provinciile istorice care odinioară aparţinuseră vetrei dacice, având dreptul „să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili visători”.[27]
Deci, Mihai Eminescu a fost conştient că planul de a acţiona în forţă pentru refacerea „Daciei Mari” era nerealist şi că, în contextul respectiv, devenise un vis îndepărtat! În iunie 1883 (la fel ca în anul 1880!), în articolul referitor la serbarea guvernamentală de la Iaşi, el s-a delimitat public şi cu fermitate de situaţia provocatoare în care „demagogii” aduseseră speranţele de refacere a unităţii vetrei neamului.
Note:
1. Emil Vârtosu, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la anul 1807, în ,,Studii. Revistă de istorie”, tom. 18, nr.2/1965, p. 403-420;
2. Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 181;
3. Vezi, pe larg, N. Adăniloaie, Revoluţia de la 1848 şi problema unităţii naţionale, în Revoluţia de la 1848 în ţările române (Culegere de studii), Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1974.
4. Despre anii de studii ai lui Eminescu, vezi, Teodor V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, Editura „Junimea”, Iaşi, 1983; Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1983.
5. Pavel Ţugui, Eminescu - Creangă. Documente biografice inedite, Editura „Vestala”, Bucureşti, 1996, p.127.
6. Vezi, Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, Editura „Cartea Româneasca”, Bucureşti, 1943, p. 249-274.
7. Vezi, pe larg, Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Editura Porto Franco, Galaţi, 1994.
8. Vezi, pe larg, Ilie Dugan, Istoricul Societăţii Academice Române „Junimea” din Cernăuţi. Partea întâia „Arboroasa" (1875-1877), Bucureşti, Editura Societăţii, 1930.
9. Augustin Z. N. Pop, op. cit., 1969, p. 187. 10. Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980, p. 217-220.
11. Vezi, Gheorghe Ene, Eminescu şi serviciile secrete, în Revista „Argeş”, anul III, nr. 16, ianuarie 2003.
12. Vezi, pe larg, D. Vatamaniuc, Mihai Eminescu, Chestiunea Evreiască, Bucureşti, 2000.
13. T. Maiorescu, Istoria contimporană a României, Bucureşti, 1925, p.181.
14. Constantin Barbu, Codul invers. Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Eminescu, vol. I, Editura „Sitech”, Craiova, 2008, p. 129.
15. Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l, Editura „Vremea”, Bucureşti, 2008, p. 110.
16. Mihai Eminescu, Opere, XI, Publicistică, 17 februarie-31 decembrie 1880, Editura Academiei R.S.R, 1984, p. 311.
17. D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 258-265; Apud M. Eminescu, România Irredenta, în „Timpul”, VI, nr.169, 5 august 1881, p.2.
18. Corneliu Mihail Lungu, Transilvania în raporturile româno-austro-ungare. 1876-1886, Editura „Viitorul Românesc”, Bucureşti, 1999.
19. Despre Societatea „Carpaţii”, vezi, Teodor Pavel, Mişcarea românilor pentru unitate naţională şi diplomaţia Puterilor Centrale, vol. I (1878-1895), Editura „Facla”, Timişoara, 1979.
20. Augustin Z.N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962, p.435.
21. Vezi, pe larg, Mihai Eminescu, Sfântul Pământ al Transilvaniei, Antologie, prefaţă, note şi comentarii de D.Vatamaniuc, Editura „Seculum”, Bucureşti, 1997.
22. Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie - documente literare, Editura „Minerva”, 1977, p.411-412.
23. Mihai Eminescu, Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p. 168.
24. Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 123.
25. Mihai Eminescu, La descoperirea statuei lui Ştefan, în Eminescu Mihai, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Editura „Cartea Moldovenească”, Chişinău, 1990, p. 495.
26. Vezi, Ion Negrei, Replica rusească la dezvelirea, la Iaşi, la 5/17 iunie 1883, a statuii lui Ştefan cel Mare (I), în „Revista română”, nr. 1 (51) / 2008.
27. Mihai Eminescu, Opere, XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Editura Academiei R.S.R, 1985, p. 316-325.
dr. Aurel V. David, DaciaMagazin.
