Densuşienii, neamul de vază al Ţării Haţegului

Numele “Densuşianu” aparţine uneia dintre cele mai celebre familii ale Transilvaniei, un nume purtat de cărturari vestiţi, preoţi ce au slujit deopotrivă Domnului şi neamului, sau femei puternice care şi-au susţinut tovarăşii de viaţă. În vremuri cu adevărat grele, “Densuşienii” izbândesc: nu au adunat averi cu nemiluita, dar au trimis în biblioteci volume preţioase care salvează de la uitare pagini din istoria veche şi din cultura neamului atât de încercat în acele timpuri.
Istoricul Nicolae Densuşianu nu este cel dintâi cărturar al familiei, dar împlinirea unui secol de la trecerea sa în eternitate a prilejuit publicarea unui volumn masiv – peste 300 de pagini de informaţii şi documente alcătuiesc un adevărat monument dedicat membrilor familiei din Densuş: “Dacă fraţii săi, Beniamin şi Aron, precum şi nepotul Ovid, au beneficiat de publicarea unor valoroase monografii, la care se adaugă zeci sau chiar sute de articole referitoare la diferite aspecte ale activităţii lor, George şi Nicolae nu s-au bucurat de o asemenea atenţie”, scrie ca argument istoricul hunedorean dr. Ioachim Lazăr, coautor al lucrării “Densuşienii – Corespondenţă”, alături de Adela Herban. Cei doi, până de curând colegi la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, reuşesc astfel să-şi vadă tipărită o muncă de documentare care se întinde pe mai bine de două decenii.
Volumul nu este o simplă dare de seamă asupra unor scrisori – unele inedite, sau, altele, publicate anterior – pentru că autorii reuşesc să contureze îndestulat biografia a zeci de membri ai familiei, dar să explice cititorului şi vremurile grele prin care treceau românii din Transilvania, în secolul XIX, sau la începutul secolului XX: “…credinţa că, prin mărturii, se pot creiona elemente din existenţa Densuşienilor, dorinţa de a aduce un omagiu celui care a scris «Dacia preistorică», Nicolae Densuşianu, la un secol de la trecerea sa în nefiinţă”, crede profesorul universitar dr. Mircea Baron, fascinat de prima parte a volumului: “Un studiu intitulat «Densuşienii», cu o extensie apreciabilă, 100 de pagini, în care, sub forma unui arbore genealogic, este prezentată originea Densuşienilor şi biografiile […] ale 31 dintre membrii familiei, prezentare care se constituie într-un excurs ce are meritul de a ne introduce în atmosfera a aproape un secol de istorie românească şi de a evidenţia rolul constant al familiei în această istorie”.

Luptă de cărturari

Autorii “Densuşienilor” publică în acest volum 199 de documente, multe inedite, informaţii culese din diverse arhivele de stat sau ale muzeului, ori descoperite în colecţii particulare: “Corespondenţa avută în vedere de noi cuprinde circulare, memorii, scrisori, angajamente, testamente, cărţi poştale etc”. Cartea adună rezultatul unei munci de documentare întinsă pe circa 25 de ani: “Volumul publicat de noi doreşte în primul rând să adune la un loc cât mai multe dintre scrisorile care au circulat între cei patru fraţi Densuşianu, Beniamin, George, Aron, Nicolae, şi sora lor, Iulia. Lor li se adaugă Ovid Densuşianu şi unii dintre copiii şi nepoţii preotului George din Densuş şi Iulia, căsătorită Dariu, din comuna Răchitova”. Istoria familiei sub acest nume, de Densuşieni, pleacă de la Beniamin, “poreclit” astfel pentru a fi deosebit de alţi colegi, însă originea lor vine dintr-o veche familie de preoţi, din satul Măceu, familie care se trage, potrivit unui document descoperit de Beniamin, din familia lui Ioan Pop de Haţeg, înnobilat de către Principele Transilvaniei, Mihail Apaffy, la 30 martie 1671

“Puţine au fost cazurile când în aceeaşi familie Dumnezeu a hărăzit naşterea şi apoi formarea unui număr atât de mare de intelectuali, care au contribuit la dezvoltarea culturii şi spiritualităţii româneşti”, notează istoricul Ioachim Lazăr, completând un alt coleg de breaslă: “Toţi Densuşienii au o cultură latină de şcoală înaltă şi lucrările lor iradiază ideile Şcolii Ardelene. Oameni de acţiune, patrioţi, cărturari minuţioşi, fantezişti şi tenebroşi culturali, cu o disciplină severă de cazarmă austriacă, sunt […] poeţi, folclorişti, istorici, filologi, etnografi, arheologi, polemizează şi teoretizează, dar mai ales luptă când e vorba de apărarea drepturilor românilor de sub ocupaţia austro-ungară”, notează Marin Bucur. Toţi fraţii şi nepoţii familiei uimesc prin dârzenia cu care luptă împotriva sărăciei care bântuia Transilvania, dar, mai ales, cu regimul oprimator al vremurilor: “Şi, scrie dr. Gelu Neamţu, de la Institutul de Istorie din Cluj – Napoca, te gândeşti cu nostalgie şi cu părere de rău la această vrednică generaţie. Doamne, dacă i-ai mai fi dăruit lui Beniamin Densuşianu şi celorlalţi câţiva ani de viaţă (vreo trei-patru) şi-ar fi văzut visul Unirii celei Mari cu ochii”.

Lecţiile de viaţă ale Densuşienilor

Potrivit documentelor, Vizantie Pop, tatăl Densuşienilor, este primul dintre cei 14 copii ai unui preot din satul Măceu, de pe Valea Streiului. După ce termină teologia, se căsătoreşte cu fiica unui alt preot, din satul Boş, Sofia. Este hirotonit apoi în Blaj şi dispus preot în parohia greco-catolică a Densuşului, una dintre cele mai puternice din Ţara Haţegului. Cei doi se mută în casa parohială în vara anului 1827 şi un călător englez, John Paget, care străbate locurile în 1835, îl descrie pe preot îmbrăcat la fel ca restul ţăranilor: “În timp ce priveam biserica, preotul valah vine şi ne vorbeşte. El era îmbrăcat într-o cămaşă de in foarte albă, după portul obişnuit al ţăranilor, şi strâns în jurul taliei cu un chimir de piele, cu pantaloni largi de in şi cu sandale. În afara unei distincţii personale şi a bărbii lungi şi negre care îi atârna pe piept, preotul nu se deosebea în niciun fel de cel mai umil om din turma sa”. Preotul descris de englez este un om harnic şi întreprinzător, grijind de pământurile parohiale, unde plantează pomi fructiferi şi viţă de vie, dar se ocupă şi cu cojocăritul pentru sporirea veniturilor familiei. Ridicată aproape de celebra biserică de piatră din Densuş, casa parohială avea pe atunci două odăi locuibile, cu tindă şi o cămară. Aici se nasc cei şase copii – patru băieţi şi două fete. Diferenţa dintre băieţi îi permite tatălui să-i trimită la şcoală, prima dată la Haţeg şi apoi la Blaj, deşi vremurile erau extrem de grele, după cum nota şi el pe o Matricolă: “1784 a fost Horia, adică scularea românilor din Ardeal împotriva ungurilor, 1788 a fost intrarea turcului pe la Vulcan, în Ţara Haţegului, până la Sântămăria Orli; la 1848, 7 iunie se stinsă iobăgia în Ardeal şi iarăşi se sculară ungurii cu românii la bătaie şi pieriră de amândouă părţile foarte mulţi; Scris-am eu Bizantius Matsoy, parochul Densuşului, la anul 1855, 20 februarie”.

Pentru a-şi susţine soţul şi copiii, tânăra preoteasă muncea din greu: torcea, ţesea, spăla şi gătea. Tatăl este şi dascăl copiilor săi, pe care îi învaţă “a ceti româneşte cu cirile şi litere, precum şi latinesce”. În timpul Revoluţiei de la 1848, familia preotului trece prin momente grele: Vizante Pop este maltratat de insurgenţii unguri, bunurile familiei sunt confiscate, ori devastate. Revoluţia din 1848 îl găseşte pe băiatul cel mare al familiei studiind la Blaj, unde a urmat gimnaziul şi liceul. Alături de alţi colegi copiază în zeci de exemplare manifestul “Fraţilor români” scris de Simion Bărnuţiu şi le răspândeşte în satele ardelene. După Adunarea de la Blaj, devine tribun în oastea prefectului Nicolae Solomon, care conducea prefectura Hunedoarei şi lupta alături de Avram Iancu. Beniamin cutreieră satele din zona Densuşului pentru impunerea noilor autorităţi şi pentru a recruta luptători în oastea prefectului. După mai multe ciocniri în care oastea lui Solomon pierde şi se retrage în Banat, tânărul din Densuş este sfătuit de tatăl său să se întoarcă din drumul către cetele lui Avram Iancu din munţi şi să revină acasă. Aici este arestat, trimis la Haţeg pentru a fi judecat şi scapă de la spânzurătoare datorită intervenţiilor făcute direct la generalul Bem, conducătorul oştirii maghiare. După Revoluţie, familia îşi revine cu greu, dar cei doi părinţi reuşesc să-şi trimită copiii la învăţătură: pe Nicolae la Haţeg, iar pe Beniamin, George şi Aron la Blaj, în timp ce fetele – Iulia şi Elisabeta – rămân acasă.

Sofia, “Vrâncioaia” Haţegului

În 1857, tatăl Densuşienilor se stinge şi mama lor, Sofia, îşi cheamă rapid familia în jurul ei. Ca să salveze studiile celor mai mici şi să păstreze casa parohială, Beniamin decide să se sacrifice: renunţă la postul de profesor în Haţeg în favoarea teologiei, pentru a sluji în parohia păstorită de tatăl său. Cu sprijinul său, Aron şi Nicolae reuşesc să-şi termine studiile, o alinare pentru mama care îşi va vedea cea mai mică fiică murind, la trei ani după tatăl său. Din 1873, mama Densuşienilor apare des în presa vremii şi este descrisă ca o martiră a suferinţei româneşti, după ce, la finele lui octombrie 1873, ea semnează o plângere contra autorităţilor maghiare care îi arestaseră băiatul. Aron era avocat în Fagăraş şi se remarcase ca unul dintre cei mai dârzi luptători pentru apărarea drepturilor limbii române şi a autonomiei municipale încălcate de guvernul maghiar. În ajutorul celui condamnat pentru “crima conturbării liniştii publice”, Sofia Densuşianu scria: “Astăzi mă-ncunoştiinţa-i că fiul meu Aron Densuşianu, avocat în Făgăraşiu, e încarcerat în Târgul Mureşului, de stăpânii patrioţi maghiari pentru c-ar fi apărat sacrele interese ale naţiunii noastre. Reposatul meu sociu, Bizanţiu, paroh în Densuşiu, fu la anul 1848 despoiat de toată averea, legat de loitrele carului şi astfel transportat de patrioţii maghiari pentru a-l împuşca, însă providenţa divină şi dreptele lui fapte l-au eliberat din mâinile sceleraţilor. Prim genitul meu fiu, Beniamin Densuşianu, actualmente protopot în Săcărâmb, la anul 1848, împins de ascuţişul baionetelor patrioţilor maghiari şi transportat în opidul Haţeg, unde i se preparase furcile unguresci. […]. Al doilea fiu al meu, Georgiu, paroh în Densuşiu, la 1848, acuzat de un ministru ca agitatore prin presă […] fu eliberat. Al treilea fiu al meu, Aron Densuşianu, […] sufere pentru c-a luptat în interesul dreptăţii şi al naţiunii. Eu dar apelez la naţiune nu pentru a-l ierta ci pentru a-l imita, căci sunt convinsă că şi acest fiu al meu, după dreptele lui fapte, dacă de tribunale şi patriotismul maghiar nu va fi eliberat, va fi eliberat de acel tribunal sfânt, unde se vor încorona meritele fiilor acestei naţiuni, care a luptat pentru dreptate şi libertate. Mai am încă al patrulea fiu, Nicolae Densuşianu, avocat în Braşeu şi dacă providenţa peste mine, în adânci bătrâneţi, atâtea tentaţiuni a adus, rog pe Părintele Ceresc şi pentru el, ca să nu pregete cu ori şi ce preţ a suferi pentru naţiune, de l-aş vedea asemene tratat, apoi să mor. Sofia, Mama Densuşienilor”.

Fie-le memoria eternă

Autorii volumului scriu că protestul scris al Sofiei Densuşianu are un ecou imens: “Din Budapesta, Viena, Graz, Năsăud şi Arad tinerii români trimit telegrame de adeziune la acţiunea lui Aron Densuşianu”. Ba chiar, peste ani, scrisoarea sa este republicată şi femeia dată ca exemplu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în momentul în care trupele sovietice de ocupaţie făceau presiuni pentru instalarea unui guvern-marionetă. Cei doi cercetători deveni descoperă că, în primele numere din anul 1945, istoricul literal Augustin Pop scrie despre înalta ţinută morală a mamei Densuşienilor, în “Revista Bucovinei”: “Între scrisorile care cinstesc pe semnatarii lor prin confesiunea încercărilor, din care sufletul românesc a ieşit mai călit în prigoana duşmană, este vrednică de tipărit epistola preotesei Sofiei Densuşianu, mama istoricului literar Aron Densuşianu şi a istoricului de luminoase regăsiri dacice care a fost Nicolae Densuşianu”.

Cu băieţii împrăştiaţi de viaţă prin oraşele ţării, Sofia reuşeşte să-şi vadă familia strânsă laolaltă tot mai rar, dar în special cu prilejul Crăciunului. Doar George îi mai rămăsese, Aron trebuia să vină din Braşov, apoi din Iaşi, unde se mutase, iar Nicolae se stabilise încă din 1877 la Bucureşti.

La împlinirea a 70 de ani, fraţii Densuşianu se reunesc la Densuş alături de mama lor Sofia, lângă care ajunge şi Iulia, căsătorită cu preotul din Răchitova. Momentul este surprins într-o fotografie, un document inedit, descoperit de autorii volumului şi publicat chiar pe coperta cărţii “Densuşienii – Corespondenţa”. Din puzderia de scrisori recuperate şi tipărite de istoricii deveni, se remarcă rândurile în care Aron Densuşianu din Iaşi îşi consolează fratele, Nicolae, stabilit la Bucureşti: “Mama fericită, căci şi-a văzut copiii încărunţiţi şi în stare precum poate nu a aşteptat. Fie-i ţărâna uşoară şi memoria eternă dimpreună cu neasemuitul nostru tată, amândoi doi lari a unei noue familii ce ei au întemeiat-o”. Istoricii Ioachim Lazăr şi Adela Herban reuşesc să aducă laolaltă vechile lor studii despre membrii familiei, împreună cu date noi şi documente care ajung astfel în premieră la publicul larg în, probabil, cea mai frumoasă şi mai completă lucrare publicată despre celebra familie a Densuşului.

Cine au fost Densuşienii

Trei dintre membrii familiei Densuşianu sunt primiţi în Academia Română: fraţii Aron şi Nicolae Densuşianu, apoi Ovid Densuşianu. Membru corespondent al Academiei, Nicolae Densuşianu este istoricul revoluţiei lui Horia, după ce studiază temeinic arhivele străine, căutând documente despre Transilvania, şi autorul lucrării monumentale “Dacia preistorică”, o carte de peste 1.000 de pagini, la care istoricul lucrează 26 de ani. Ioachim Lazăr şi Adela Herban îl consideră pe Aron Densuşianu “un simbol al spiritului şi devotamentului naţional, un martir al cauzei româneşti […] unul dintre fruntaşii politici ai românilor transilvăneni”, avocat şi publicist care îşi apără neamul, devine membru corespondent al Societăţii Academice în 1877, în 1881 pleacă la Iaşi, unde va preda limba şi literatura la Universitate, dar ţine şi cursuri de istoria literaturii române. Aron, ajutat de fratele său Nicolae şi fiul său Ovid, înfiinţează la Iaşi “Revista de critică literală” şi publică mai multe studii.

Are împreună cu soţia sa, Elena, cinci copii, dintre care doi – Elena şi Ovid – devin “oameni de seamă”. Elena Densuşianu, căsătorită Puşcariu, ajunge una dintre marile personalităţi ale medicinei româneşti: obţine diploma de doctor în medicină şi chirurgie a Facultăţii de Medicină din Iaşi, în anul 1899, este prima femeie profesor universitar al unei facultăţi de medicină din România, prima femeie profesor de clinică oftalmologică din lume. A fost aleasă membru al Societăţii de oftalmologie britanice, al Societăţii de oftalmologie franceze şi al Societăţii de oftalmologie din Italia. Fratelei ei, Ovid Densuşianu, este un recunoscut lingvist, filolog, istoric şi critic literar, poet, folclorist, şef de şcoală poetică, profesor universitar şi publicist. În opinia cercetătorului Iorgu Iordan, el este “reprezentantul cel mai autentic al spiritului latin în cultura noastră”, un model de rigoare, care îşi duce la bun sfârşit toate îndatoririle universitare, dar şi un însingurat. Precum unchiul său Nicolae, sfârşitul lui Ovid nu este dintre cele mai glorioase, în ciuda contribuţiei lor la cultura neamului, iar Ion Aurel Cândrea scrie: “De altfel, tot din cauza sărăciei a murit Densuşianu. Nu mai avea bani să mai stea în sanatoriul unde fusese operat şi s-a dus acasă. Aici s-a declarat septicemia care l-a dus la mormânt, lucru care nu i s-ar fi întâmplat dacă rămânea la spital supravegheat de doctori. La moartea lui, s-a găsit, într-un buzunar al hainei, toată averea ce poseda: 1.000 de lei”

Articol scris de Laura Oană în Replicahd

Onoare memoriei lui Nicolae Densuşianu

“Dacia Pre-istorica” este o protoistorie a Daciei, este de fapt prima și singura de acest fel, o lucrare plină de mitologie și de filologie, care la apariția sa ( postumă: 1913 ) deșteapta o admirație și un entuziasm nemărginit, dar și mari gelozii, care au dus până la negarea valorii acesteia de câțiva “erudiți” care nu puteau accepta călcarea în picioare a mitului originei noastre române. Să nu uităm că anul 1871 a fost acela în care Alexandru Odobescu instituia, prin Societatea Academică (precursoarea Academiei Române de mai târziu ), un premiu pentru cea mai bună lucrare asupra popoarelor care au locuit țările române de la stânga Dunării, înainte de cucerirea acestor țări de către romani. Atras de acest subiect, și atunci controversat, studentul Grigore Tocilescu îl va prezenta la Praga ca teza sa de doctorat. În anul următor el va înainta la Societatea Academică teza sa și va obține premiul. În 1880 va apare și cartea sa “Dacia înainte de Romani” în care el a folosit din abundență lucrarea invatatului sas Carl Gooss “Cronica descoperirilor arheologice din Transilvania” cât și “Schițe despre istoria culturii preromane a bazinului mijlociu al Dunării”. El va folosi interpretările și concluziile greșite ale lui Gooss și, totuși, contemporanii lui, ca și alții mai târziu, îl vor aprecia.Totuși C.I Istrate în prefața de la ediția 1913 la “Dacia preistorică” spune la pagina LIII despre Tocilescu : “faptele adunate acolo sunt puse ca obiectele de la un colecționar, care adună fără ca să fie bine orientat.” Mult mai serios decât Tocilescu va fi I Andriesescu care își va lua doctoratul la Iași cu o “Contribuție la Dacia înainte de Romani, 1912″, tratând amănunțit și conștiincios chestiunea neoliticului din Dacia. În sfârșit îl vom avea pe Vasile Pârvan cu lucrarea sa “Getica” prezentată pe 27 iunie 1924 ( cu 3 ani înainte de moarte) în fața Academiei Române.

Nicolae Densușianu însă îi depășește pe toți prin gradul lui de erudiție, prin viziunea sa globală asupra spațiului Carpato-Dunărean, prin felul în care s-a contopit efectiv cu epoca descrisă dându-ne senzația că, chiar a și trăit-o. El a avut cea mai corecta intuiție a evenimentelor petrecute atunci, demult, pe teritoriul nostru . Când azi istoria spațiului Carpato-Dunărean este redescoperită de niște străini, ca Marja Gimbutas, care asemenea lui N.Densușianu consideră drept vatră a vechii Europe acest spațiu unde noi românii ne găsim astăzi, de fapt ne reîntoarcem la El, la cel ce a prezentat pentru prima oara pe noi, pe daco-români drept popor primordial și formator al Europei. De multe ori am auzit persoane ” bine intenționate” care-mi spuneau : hai să nu ne lăudăm așa de mult, vecinii se vor supăra pe noi. Dar știu ei cine a fost Nicolae Densușianu?

Într-o familie de mici nobili români hațegani, se naște pe 18 aprilie 1846 la Densuș, în Ardeal, Nicolae Pop.Tatăl său, Bizante Pop, parohul Densușiului era căsătorit cu Sofia cu care mai avea un băiat, pe Aron Pop, născut în 1838. Școala primară o va face la Hațeg, iar gimnaziul la Blaj unde datorită faptului ca numele Pop era așa de frecvent, și pentru a-l deosebi de ceilalți i se va adăuga numele comunei de unde provenea; așa ca a devenit Nicolae Densușianu, nume care va deveni faimos nu numai datorită lui și fratelui lui Aron dar și nepotului lui, Ovidiu Densușianu ( fiul lui Aron ). La gimnaziul din Blaj a avut șansa să-l aibe ca profesor pe Timotei Cipariu, cărturar și patriot. În continuare va absolvi Academia de drept din Sibiu.

Să nu uităm că în această perioadă Țara Moldovei și cu Țara Vlahilor s-au unit sub domnia lui Cuza (1859-1866), legile și reformele noi orientând Principatele Unite spre o adevarată democrație . Ca urmare a implementării noului cod penal, civil și de procedura penală, a reformei agrare, Cuza se va trezi izolat, lipsit de sfetnici și prieteni, lipsit de sprijinul bisericii și va fi nevoit sa abdice. Nobilii români cutriera Europa încercând să găsească un pretendent străin la tronul Principatelor. Dacă Filip de Flanda îi refuză, ei vor alerga la tânărul și săracul Carol de Hohenzollern, care după un lung voiaj, plin de peripeții (având un pașaport fals și îmbracat în toboșar elvețian ) va sosi în Principatele Unite și îl va “înlocui” pe cel ales constituțional de poporul nostru, pe Cuza.


Istoria românilor transilvăneni în veacul al XIX-lea era departe de succesele politice ale moldovenilor și vlahilor, prinsă între tot mai energicul sentiment național maghiar și politica ezitantă, în general antiromânească, a curții de la Viena. În februarie 1867 s-a anulat autonomia Principatului Transilvaniei și s-a proclamat unirea sa cu Ungaria. Anexarea Transilvaniei, care fusese de secole un Principat autonom, la Ungaria a marcat începutul unei politici de activă maghiarizare a populației majoritare locale, a daco-românilor. Atunci situația politică a românilor din Transilvania era deosebit de dificilă. Și totuși în această perioadă a anului 1867, la vârsta de 21 de ani , Nicolae Densușianu, va face o excursie în “țară” și se va adresa Societății academice solicitând un ajutor financiar. Ioan Heliade-Rădulescu, președintele de atunci al Academiei, îi ofera suma de 2000 de lei, tocmai primită din partea orașului Brăila pentru ajutorarea tinerilor români “de peste hotare”. După terminarea cursurilor universitare ale Academiei de drept din Sibiu, lucrează pentru câteva luni ca notar al orașului Făgăraș, unde fratele său, Aron, era avocat, apoi, după luarea examenului de stat la Sibiu își va deschide el insuși un cabinet de avocatură la Brașov în februarie 1873 și unde va sta până în aprilie 1877.

Hărțuiala politică a daco-românilor transilvăneni se înrăutățește pe zi ce trece. Apare legea naționalităților (1868) care recunoștea o singură națiune în stat, cea maghiară; legea electorala (1874) care, dacă la început a îngrădit drepturile populației de la sate, precumpănitor nemaghiara, va ajunge în decursul a câțiva ani să dea drept de vot numai știutorilor de limba maghiară și absolvenților unei școli de stat. Din 1878 s-a instituit legea privind delictul de agitație contra națiunii, pe temeiul căreia se putea reprima orice opoziție națională; un șir de legi școlare, începând cu cea din 1868 și culminând cu celebra lege a lui Apponyi, au impus treptat limba emigranților maghiari în dauna celei autohtone daco-române; în 1896, legea Banffy hotăra maghiarizarea numelor satelor și orașelor. La 15 mai 1868, cu prilejul comemorării a 20 de ani de la revoluția din 1848, conducătorii românilor transilvăneni au facut public “pronunciamentul de la Blaj”, o repetare a programului național din 1848. Se cerea abrograrea unirii cu Ungaria și revenirea la vechiul statut de Principat autonom, cu recunoașterea dreptului tuturor naționalităților. Arestați imediat, autorii pronunciamentului au fost totuși grațiați de împărat. Un an mai târziu (martie 1868) se ține conferința de la Miercurea, la care s-a decis înființarea unui Partid Național român, prezidat de I. Măcelaru. Un partid similar se constituise cu o lună în urmă în Banat , sub conducerea lui Al. Mocioni. Cele două vor fuziona în 1881, formând Partidul Național român.

În acest uragan de trezire al sentimentului național al românilor din Ardeal și de pretutindeni îl găsim pe tânărul Nicolae Densușianu trecând “în țară“, în aprilie 1877, pentru ca în februarie 1878 să i se recunoască cetățenia. În câteva luni își echivalează toate titlurile și în octombrie 1878 îl găsim la baroul Ilfov ca avocat. Deci, o dată cu trecerea trupelor noastre în Turcia-Plevna (1877), N.Densuțianu intră în “țară“, de data aceasta definitiv. Debutul literar al lui N.Densușianu are loc în 1866, în revista “Familia” unde publică poeziile “Ziua mea” și “Melancolia”. Mai târziu în poezia “Lăutarul” vorbește despre faptele lui Ștefan cel Mare. Intuiția sa politico-istorică se găsește în nuvela “Simonida” a cărei acțiune se desfășoară pe un spațiu vast : Constantinopol, Caucaz, Persia, Asiria, hanatul tătăresc și Țările române (unde în Muntenia domnea la 1303 Ștefan-Vodă Mailat Basarab ). Încet, încet N.Densușianu începe să se manifeste ca unul care vede mult mai departe decât Transilvania lui iubită și martiră, care înțelege să vadă mai departe de țara lui dragă România, care privește în depărtare peste Macedonia pământ locuit de frații noștri asupriți și dezmoșteniți, văzând pe daco-români acolo unde au existat de când lumea, el îi vede în locurile care și azi au în pământul lor oasele strămoșilor noștri, el are acea viziune de excepție a leagănului poporului carpato-dunărean.

Prima sa publicație în țară a fost: “L’element latin en orient. Les Roumains du Sud, Macedoine, Thessalie, Epire, Thrace, Albanie, avec une carte ethnographique par N.Densușianu et Frederic Dame”, din 1877. Bazat pe scrieri anterioare, cât și pe cercetări personale, el pune cu seriozitate în atenție problema Macedoniei, a fraților noștri. Oare câți dintre istoricii noștri o vor mai face? Noi sperăm ca Europa să-i ajute, dar pentru ca Europa să-și facă datoria, trebuie să ne-o facem noi întâi. Pornește la culegerea oricăror documente de interes pentru istoria noastră. I se încredințează de către Societatea Academică sarcina de a cerceta arhivele și bibliotecile din Ungaria și Transilvania pentru a culege informații referitoare la istoria românilor. Rezultatul va fi darea de seama : “Cercetări istorice în arhivele și bibliotecile Ungariei și Transilvaniei” . La 15 aprilie 1880 el devine Membru Corespondent al Academiei Române. În continuare el culege și alte documente privitoare la istoria României; descoperă și transcrie 20 de manuscrise de cronici privind Țările române. Modest, inteligent, foarte cult, cunoscător profund al limbii latine și eline, a germanei, francezei, italienei și ungarei; înzestrat cu o voință de fier și cu o răbdare și perseverență extraordinară, el a continuat să uimească prin ceea ce a făcut și va face. Anul 1885 marchează în activitatea lui N.Densușianu un moment de cea mai mare importanță: acum începe să lucreze la “Dacia preistorică”, opera grandioasă în care a ridicat la cel mai mare preț cinstirea istoriei adevărate a patriei. Din nefericire această lucrare a apărut într-o perioadă când latinismul și ideea latinități înflorea în țara noastră, ideie politică și religioasă (de tip catholic) care ne va trage în jos puntru câteva sute de ani. Deșertăciunea ideei apariției poporului român după anul 106 ca un popor tânăr în Europa, goliciunea ei îl revoltă pe N.Densușianu, dar nu și pe contemporanii săi și de ce să nu recunoaștem ea continuă și astăzi, fiind perpetuată tocmai de cei puși să apere demnitatea și destinul poporului nostru. Dar de fapt cum a apărut ea?

Grigore Ureche ( 1560-1647 ) in “Letopisețul Țării Moldovei ” amintește că “noi de la Rim ne tragem”. Ce informații deosebite o fi având acest cărturar acum aproape 500 de ani și pe ce s-a bazat el nimeni nu știe; poate pe o intuiție de moment, stând închis într-o chilie amărâtă și visând la Roma și romani. Răul adus de el istoriei poporului nostru a fost și este de neimaginat. Dar ce putem spune de cei ce i-au preluat ideia și au început să o răspândească cu mândrie? Vorba lui Caragiale : trădare, trădare, dar să o știm și noi! Miron Costin, un alt savant al antichității române, nu a vrut nici el să fie mai prejos de înaintașul lui așa că începe să popularizeze această idee chiar și în alte limbi , ca în poloneză în lucrarea “Poema Polona”. Dar ei nu sunt singurii. Le urmează în 1558 Nicolas Olahus, cel ce a scris “Geografia Ungariei”, și care se mândrea că se trage din coloniștii romani ai Daciei. Nu sunt foarte mulți, în istoria civilizațiilor cei ce se mândresc cu o origine bastardă, dar el o face chiar cu mândrie. Aparent aceasta origine dubioasă a poporului nostru ( faptul că femeile și fetele dacilor s-au repezit să se culce soldații romani învingători ) ia surâs și lui papa Pius II. În secolul XVII , doi alți emeriți “savanți”, Dimitrie Cantemir și stolnicul Constantin Cantacuzino vor prelua aceeas greșeală istorică, a originii poporului nostru și o vor populariza.

Deci din greșeală în greșeală spre istoria romană; astfel se perpetueaza idea nefastă și eronată a originii poporului nostru. În secolul XVIII-XIX apare Școala Ardeleană cu corifeii ei : Samuel Micu, Petru Maior și Gheorghe Șincai. Acum ce mai putem face? În școli, în gimnazii și universități se preda neștiința prin știință. Ei bine, într-o asemenea perioada el, Nicolae Densușianu are curajul să-i înfrunte pe toți și să le dovedească o altă origine a poporului nostru, una care se întinde pe mii și mii de ani, una care te face să-ți vezi bunicile, stră-bunicele și stră-stră-bunicele nu ca niște femei de moravuri ușoare, gata să se aventureze în legături amoroase cu învingătorii, ci ca niște persoane demne de respectat. O istorie trivială și incorectă a poporului nostru el nu a înțeles să o accepte. El își închină toată puterea de muncă și suflarea pentru neamul din care a ieșit și cu care se mândrea. El era dintre aceia care iubeau, iubeau cu patimă toată țara locuită de români, fără anume hotare decât acela a graiului nostru iubit. Dacia, Dacia protolatina, Dacia Pelasgă era patria pe care o respecta și pe care a iubit-o, pentru a cărei înălțare a muncit și s-a sacrificat.

În 1908 marele conferențiar Nicolae Iorga (după mama Argiropol ), la prima conferință de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a pus în circulație așa-zisa “romanizare”a poporului dac care a frânat cercetarea dacică pentru câteva zeci de ani.

Oare cei ce încă ne scriu istoria nu au aflat de:
                                                                                                                                                   

(1) – scrisul misterios de la Rast, vezi “Madona de la Rast”, descrisă de profesoara de arheologie din Los Angeles, Marja Gimbutas? Această madona împreună cu micuțele rotițe de la Vinca, estul Serbiei de azi, sunt primele exemplare ale unui scris logic din istoria omenirii. Dacă aveți un internet puteți intra pe http://www.dacia.org în Muzeul Virtual Dacic la pagina “The Ancient” și “The First”, sau, din același muzeu, navigați spre “History began at Mitoc”, sau pe http://www.ournet.md/~ancient unde în stânga, sus, puteți accesa intrarea pe Madonna of Rast (să-i mulțumim lui Andrei Vartic, din Basarabia, care, prin studiul serios al resurselor științifice moderne, a reușit să adune împreună aceste informații în cărți și pe internet).

(2-) unghiurile, paralelele ăi romburile, plasele și zig-zagurile găsite la Ocna Sibiului, care ar reprezenta un alt scris logic din mileniul VII i.d.H. De ce aceste lucruri trebuie să le aflăm din cărțile americane de arheologie și nu din cele românești?

(3-) Tărtăria, scris pre-sumerian, din cadrul culturii Turdas? Cu 1500 de ani înaintea “primului” scris din Sumer! Dar cine a auzit de istoricul turc de origine română Ali Ekrem, care amintește de cea mai veche cronică turcă, tradusă și în germană, franceză, rusă, încă din secolul XVIII și în care se vorbește de “Țara românilor”, în anul 839. Cine a auzit de atlasul german din anul 1826 care arată popoarele Europei anului 900 și unde “Walahii oder Rumany” se întindeau până la Nipru, menționându-se și 5 voievodate. Cine a auzit de descoperirea scrisorii unui conducător cazar, referitoare la secolul VIII, în care se vorbește de Țara Ardil, cu circa 100 de ani înainte de venirea ungurilor? Deci cuvântul Ardeal nu vine din ungurescul Erdely. Cine a auzit de lucrarea preotului și arheologului ungur Lukaacs Karoly, care nu numai că a păstorit, dar a și săpat în zona lacului Balaton, găsind urme arheologice de palate, biserici și conace boierești din secolul X. Lucrarea lui se găsește la Biblioteca Academiei ungare de Științe și cine este curios (dacă se găsește cineva) o poate studia. Dar de “Cronica împăratului german Friedelich al II-lea Barbadossa “, care prin anul 1189 atesta existența unei Țări românești denumita “Walahia”, situată între Dunăre și munții Carpați, descriindu-i cu lux de amănunte granițele, s-a auzit în cărțile noastre de istorie? Cine a auzit de aromânul bulgar Stefanovsky și de descifrarea inscripției de pe inelul de la Celei (vechea Sucidava), precum și a inscripției de pe inelul de la Ezerovo, cu un alfabet grecesc în limba aromână? Cine a auzit că răspândirea credinței lui Hristos s-a făcut în limba daco-română de către sf. Andrei, fratele lui Sf. Petru și de către Sf. Pavel la sudul Dunării? Vezi biblia lui Wilfila. Cine a auzit de descoperirea cărturarului român din secolul al IV-lea Aeticus Dunăreanu, intitulată “Cosmographia” scrisă în limba română, carpato-dunăreană, cu un alfabet geto-dacic, limba vorbită de cele 3.000.000 de locuitori de pe vremea lui Burebista. Noi am vorbit aceeași limba daco-româna în fața romanilor, goților, gepizilor, hunilor și slavilor. În raportul diplomatului bizantin Panites Priscus, aflat în anul 448 la curtea neâmblânzitului Atila, se menționează câteva cuvinte clar românești ca : meiu, mied, coliba, iar la masa dată de Atila în cinstea diplomaților s-a vorbit în limba Au-sonică, daco-română. Cine a auzit de Codex Rohonczy, o veche cronică românească din secolele XI-XIII însumând 448 de

pagini, scrisă in limba carpato-dunăreană, latina dunăreana arhaica, cu alfabet geto-dac, pe care

românii îl mai foloseau și pe vremea lui Vlad Țepeș (vezi Hașdeu) conține îndemnuri la luptă ale domnitorului Vlad, ca și al altora, împotriva migratorilor pecenegi cât și a ungurilor (conduși atunci de Ștefan I și al-II-lea). Trebuie să-i mulțumin profesorului doctor în istorie Augustin Deac care nu a lăsat aceste informații să se piardă. Le puteți găsi pe internet http://www.dacia.org, la Dacian Virtual Museum, sau în revista Dava Internațional , http://www.iatp.md/dava, patronată de Andrei Vartic.

Re-întorcându-ne la Nicolae Densușianu trebuie să menționăm că prin iubirea lui curată, aleasă, cinstită și erudită dorea numai de a pune în lumină, cât mai mult, părțile bune ale neamului daco-român, și îi arăta trecutul cât mai înalt; el Nicolae Densușianu, continuă și azi să fie sursa de inspirație și un adevărat erou al istoriei adevărate a poporului dacoromân. Deoarece latinismul persistă și azi, deoarece urmașii celor ce au promovat acea “greșeală” în istoria noastră continuă să o promoveze, consider că opera lui Nicolae Densușianu trebuie nu numai popularizată, dar și interpretată în lumina noilor descoperiri din domeniul istoriografiei și arheologiei. Azi ea se dovedește mai veridică decât oricând. Nu putem trece prin viață mergând cu ochi închiși, refuzând să-i vedem opera, să i-o citim. Nu putem trece prin viață cu urechile astupate refuzând să auzim comentariile făcute de cei ce refuză să accepte faptul că nu am existat până în anul 106 d.H. Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au cucerit 14% din teritoriu pentru o perioada foarte scurtă istorică, 165 de ani, și că, peste noapte, toată populația Daciei, ocupată sau nu de romani, a început să vorbească cea mai perfecta limba romanica, fără a ne întreba: chiar așa să fie? Sunteți siguri că de la soldații romani, sosiți din toate colțurile lumii, Africa, Palestina, Germania etc.au învățat dacii latina? Chiar de la acești soldați, care nu o vorbeau ei însăși, să fi învățat-o ei ? Nu cumva are mai mult sens ceea ce ne dovedește N.Densușianu: că dacii vorbeau “latina vulgara” și că nu printr-o relație sexuala la nivel de soldați romani versus fete/femei dace s-a produs acest miracol? Doamne, de câte suferințe și umilințe ar fi fost scutit poporul nostru dacă nu exista un Grigore urmat de o trupa de prozeliti negânditori, dacă opera lui N.Densușianu ar fi fost privită cu mai multă seriozitate și obiectivitate! Cine dintre oamenii noștri de știință au expus originea poporului nostru mai limpede și mai hotărât? ONOARE MEMORIEI LUI. Onoare și respect pentru cel ce a fost și va rămâne la dacoromâni Nicolae Densușianu!

Napoleon Săvescu!