ARMATA GETO-DACĂ

Organizarea şi modul de luptă al armatei geto-dace au fost determinate de cadrul geografic, demografic şi spiritual al poporului dac. Condiţionarea evoluţiei organismului militar, bazat pe aceşti factori, constituie o legitate universală şi valabilă în toate timpurile.

Spaţiul carpato-danubiano-pontic se caracterizează atât printr-o armonie şi simetrie rară cât şi printr-o entitate unică, toate astea regăsindu-se în spiritul armatei daco-gete. Caracteristicile fizico-geografice au avut o însemnătate aparte pentru organizarea militară şi modul de ducere a războaielor. Dacii fiind mai aproape de natură, au recurs la ea pentru a le da mijloacele de a-şi mări puterile şi de a micşora pe cele ale inamicului.

 CADRUL NATURAL

Câmpul de acţiuni al armatei geto-dace, aria geografică locuită de ei este identică cu zona lor de etnogeneză, zona în care s-a dezvoltat societatea autohtonă, de la triburile comunei primitive şi până la statul dac centralizat şi mai departe până la noi, vădeşte o permanentă legătură cu pământul devenit vatră strămoşească. Astfel toate bătăliile lumii geto-daco-româneşti sunt definite cu aceleaşi repere: Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră. Faptul că oastea Dacă nu a luptat într-un spaţiu "neutru" sau străin, ci pe solul genezei sale, acesta fiindu-i permanent aliat în lungile şi grelele confruntări cu armatele străine, de regulă, mai numeroase şi mai bine dotate, a avut o însemnătate cardinală în balanţa raportului de forţe şi în deznodământul bătăliilor.

Vatra de locuire a geto-dacilor a cunoscut un continuu proces de pregătire în vederea apărării, prin perpetuarea unui sistem defensiv existent, prin completarea şi aducerea lui în stare funcţională cerută de necesitatea rezistenţei în faţa primejdiilor externe. Primele celule ale acestui sistem au apărut atunci când fiecare familie şi mai târziu fiecare trib au pus bazele aşezărilor întărite şi au creat fortificaţii de refugiu.

SISTEMUL NATURAL DE FORTIFICAŢII

Munţii - rolului sistemului muntos în istoria daco-românilor i s-a consacrat o întreaga literatură, ale cărei aprecieri sintetizează adevărul istoric potrivit căruia istoria noastră este strâns legată de Munţii Carpaţi, care au rolul de coloană vertebrală. Munţii sunt sâmburele geografic al spaţiului daco-get şi constituie temelia, sprijinul, apărarea, adăpostul, frumuseţea, mândria dacilor şi din ei si-a tras neamul românesc legendele, vigoarea şi poezia. Posadele dacice sau salba de bătălii date în cetatea carpatină reprezintă cele mai impresionante pagini de epopee istorică.

Dunărea - de când se pomenesc ei dacii, şi noi românii, Dunărea a fost "râul părinte" care a văzut pe ambele sale maluri, din valea panonică şi până la Delta sa, unul şi acelaşi neam. Acest curs de apă denumit fie Donaris, fie Danubiu, fie Istru sau mai târziu Dunărea, a făcut parte organică din viaţa geto-dacilor constituind un brâu protector, un aliniament greu de depăşit şi uşor de apărat. Dunărea a avut permanent o mare însemnătate militară strategică fiind graniţa şi bariera de apărare sau cale de penetrare pe văile ei, a numeroase expediţii militare, ţărmurile ei, nu odată, constituind teatrul unor războaie crâncene. În organizarea apărării geto-dacii au apelat permanent la brâul de ape ce a încins Dacia.

Pădurile - reprezentând 80% din suprafaţa Daciei au constituit un factor important în stabilirea atât a formelor de organizare militară cât şi în ducerea operaţiunilor de luptă. Existenţa masivă a pădurilor a impus constituirea unor formaţiuni suple şi manevrabile, uşor fracţionare şi lesne de reîntrunit în raport cu evoluţia situaţiei strategice şi tactice. Natura şi extinderea pădurilor au compartimentat direcţiile strategice de pătrundere şi pe cele de interzis de către armata geto-dacă, uşurând în mod deosebit gruparea forţelor şi mijloacelor proprii.

Ele au servit ca zone favorabile dispunerii rezervelor în luptă, ca spaţiu de manevră discret şi baze de ripostă ofensivă executate prin surprindere în flancurile şi spatele inamicului, precum şi locuri favorabile organizării ambuscadelor. Facilitată de păduri, hărţuirea a căpătat un statut de permanenţă în practica militară locală, limitând spaţiul de manevră al armatelor invadatoare. Pădurea favoriza lupta de apărare şi permitea atacul brusc şi nu în ultimul rând asigura, în caz de necesitate retragerea. Majoritatea bătăliilor dacilor s-au dat la adăpostul pădurii şi cu ajutorul ei.

Marea Neagră - Existenţa ieşirii la Marea Neagra a determinat manifestarea unor preocupări ce vizau construirea şi utilizarea unor mijloace adecvate, care să permită controlul şi apărarea litoralului maritim.

2. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA ARMATEI GETO-DACE

Formele de organizare, care sunt de regulă greu de surprins arheologic fidel, se desprind lesne, dacă se recurge la informaţii şi date referitoare la modul cum a fost concepută şi realizată apărarea perimetrului locuit de comunităţile umane încă de la început.

ORGANIZAREA MILITARĂ A COMUNITAŢILOR MICI

Factorul militar în zona carpato-danubiană a apărut ca o componentă a modului în care omul îşi alegea vatra de locuire în aşa fel încât aceasta să îi asigure atât condiţii de existenţă cât şi de apărare a comunităţii respective. În acest scop au fost locuite cu preponderenţă acele zone în care însăşi natura lor oferea oamenilor avantaje, eventual aceasta amplificând potenţialul defensiv, cel mai adesea prin şanţuri.

În această perioadă de început a civilizaţiei locale nu existau instituţii obşteşti, oamenii munceau şi trăiau în comun, bucurându-se de aceleaşi drepturi şi îndatoriri, fără o categorie specială care să îndeplinească şi o sarcină militară, uneltele servindu-le adesea şi de arme. Ca oameni ai pământului, autohtonii au trecut de timpuriu la construcţia de aşezări de diferite tipuri, de la simple sate şi mici asezări rurale situate lângă ape, în văi, până la unele centre mai dense situate pe înălţimi greu accesibile.

ORGANIZAREA MILITARĂ DE TIP TRIBAL

Locuitorii Daciei din epoca bronzului formau un popor de ţărani care aveau ca preocupare principală agricultura, erau unitari etnic din punct de vedere cultural, dar politic erau împărţiţi în numeroase clanuri autonome, fapt care şi-a pus amprenta şi pe organizarea militară.

Primele organizări militare au fost înfăptuite în perioada în care triburile daco-gete se constituiau pe baza înrudirii. Fiecare trib alcătuia un organism ostăşesc, formând un gen de unitate independentă cu un efectiv variabil în funcţie de numărul populaţiei din care se compunea, cu deosebire din numărul celor în stare să poarte arme. Oastea unei astfel de uniuni de sate(trib) era compusă din cetele familiilor şi satelor aparţinătoare, fiind comandate de capii acestora şi veghea , de regulă, la apărarea perimetrului teritorial care îi aparţinea.

Conducerea militară era asigurată de un şef, care era în acelaşi timp şi unul din cei mai buni luptători, el bucurându-se de o autoritate aparte. Atunci când forţele mai multor triburi se uneau ocazional, şef devenea cel mai apreciat de masa populaţiei, întotdeauna cel care întrunea calităţi organizatorice de excepţie şi însuşiri militare deosebite.

Organizarea militară de tip tribal şi îndeosebi amenajările genistice făcute au avut o însemnătate deosebită pentru întreaga existenţa şi lupta a poporului geto-dac. Tipologic şi tehnic, fortificaţiile care serveau în acţiunile de apărare pe căile de acces spre incinta aşezărilor, s-au constituit într-un sistem defensiv specific pe care geto-dacii l-au perpetuat şi perfecţionat astfel încât pe timpul lui Burebista întregul areal dac era împânzit de multe secole, de aşezări întărite.

ORGANIZAREA MILITARĂ PE BAZA UNIUNILOR DE TRIBURI

Organizarea militară şi-a lărgit considerabil cadrele odată cu trecerea la o noua etapă de dezvoltare politico-economică şi administrativă odată cu unificarea triburilor. Strângerea legaturilor economice şi militare între triburi a dus la formarea unei conştiinţe etnice şi lingvistice largi creând premisele formării statului dac. Interesele comune şi necesitatea apărării organizate la nivel mai mare apropie comunităţile între ele, creează condiţiile colaborării, pregătind astfel uniunile mai mari conduse de un şef ales care avea atribuţiuni politice, sociale, juridice, economice şi mai ales militare.

Tipologic, uniunile de triburi au fost constituite pe baza înrudirii de sânge. Ele erau conduse unitar de un şef ales şi cuprindeau teritoriile locuite de triburile care o compuneau. Ulterior se va ajunge la stabilirea mai exactă a perimetrului de convieţuire, luându-se în considerare şi posibilităţile de apărare, hotarele fiind alese de regulă pe cele mai importante obstacole naturale.

Funcţiile tot mai importante ale uniunilor de triburi au impus fortificarea unor aşezări şi crearea unui comandament central din care face parte şeful militar (basileus, rex) al comunităţii care dispune de structuri militare proprii şi de garnizoane de cetăţi. Aceşti basilei erau din rândul nobililor şi cu cât aduceau şi puteau susţine mai mulţi ostaşi cu atât erau mai respectaţi. Devenea clară intenţia de a transmite urmaşilor direcţi aceste prerogative punându-se astfel bazele unor dinastii locale.

Ca urmare directă a acestui fapt se formează o aristocraţie militară din rândul căreia se constituie un corp de comandă. Fiecare trib îşi avea şeful sau militar care dispunea de efective proprii care acţionau ca o unitate ce, în timpul luptelor, de regulă, nu se fracţiona. El dispunea de un corp de comandă din rândul cărora se stabileau şefii de cete, ai cetăţilor şi lucrărilor de fortificaţii. În caz de necesitate, forţele triburilor erau întrunite sub conducerea unui şef suprem iar şefii triburilor alcătuiau un stat-major ad-hoc. Aceşti şefi de rangul doi veneau la puterea militară centrală cu cetele triburilor din care proveneau, ale căror efective erau variabile în raport cu forţa economica şi demografică a fiecarei zone.

Instrucţia şi pregătirea pentru luptă se desfăşurau la triburile respective dar unele exerciţii aveau loc pe scară mai mare şi adesea direct în locurile în care comunitatea avea de apărat ceva. În timpul acestor exerciţii se punea accent pe învaţarea modului de folosire a lucrărilor de apărare, pe utilizarea mijloacelor de luptă de la catapulte şi baliste până la arc şi lance. La aceste exerciţii luau parte toată populaţia capabilă a purta arme,ţinându-se seama ca lupta se desfaşura de regulă din spatele fortificaţiilor prin aruncarea de săgeti, lanci, pietre şi suliţe iar în cazul că inamicul reuşea să pătrundă în incinta era imperios necesar ca toţi să fie în măsură să dea lupta corp la corp.

Datorită deplasării centrului de greutate al nevoilor de apărare de la numeroasele triburi la o scară mult mai generală, are loc creşterea amplorii şi caracterului manevrier al acţiunilor militare, astfel condiţia armatei capată noi dimensiuni atât organizatorice cât şi ca mod de luptă. Vor apărea în această fază oştiri cu efective de zeci de mii de oameni chemaţi să acţioneze împreună într-un dispozitiv articulat şi pe baza unei concepţii unitare proprie unui şef suprem. În această fază misiunea luptătorului şi responsabilităţile lui se generalizează, el participând adesea la campanii militare care se desfăşoară la mari distanţe de perimetrul obştii sateşti din care face parte.

3. ARMATA PRIMULUI STAT GETO-DAC

Stadiul actual al cercetăririi istorice consideră că primul stat al dacilor cel condus de Dromihete plasat la confluenţa secolelor IV-III-îen. Cu o temelie economico-socială şi politică deosebit de puternică, statul daco-getic al lui Dromihete includea teritoriul limitat la sud de munţii Haemus (Balcani), la est Pontul Euxin, la nord-est râul Tyras la nord şi nord-vest şi vest Carpaţii Meridionali şi Orientali adică aria etnică geto-dacă extracarpatică şi avea capitala în cetatea HELIS ( identificată ipotetic cu aşezarea de la Piscul Crasanilor).

                                                                                     Foto Gabriel Tora

Acest stat avea toate instituţiile specifice unui stat de la instituţii centrale şi până la aparatul administrativ local. Avea o circulaţie monetară iar forţa statului era dată de deosebita civilizaţie materială şi spirituală. Una din instituţiile de bază ale statului geto-dac din acel timp era armata, ca factor al puterii centrale.

Organizaţiile obştilor erau suportul social-economic al factorului militar. Realizând o apărare cu o scară a eficienţei, obştile erau obligate să pună la dispoziţia dinastului, contingente de luptători în raport cu nevoile de moment. O parte însemnată a armatei o reprezentau cetele personale ale regelui. Puterii centrale îi revenea şi autoritatea asupra cetăţilor de interes deosebit strategic şi politic, pentru a căror apărare s-au destinat trupe de infanterie, constituindu-se garnizoane cu misiuni permanente şi care pe timp de razboi erau întărite cu elemente locale. La rândul lor nobilii dispuneau de forţe militare proprii cu care erau obligaţi să participe la campaniile poruncite de rege. Influenţa unui nobil era data de numărul de luptători aflaţi în subordine sa.

Organizarea şi compoziţia armatei erau o reflectare a structurii social-politice a statului, ea fiind de fapt suma cetelor şi formaţiunilor militare de care dispuneau conducătorii de obşti, oraşe şi cetăţi, precum şi cele deţinute de şeful statului. Se estimează că armata primului stat geto-dac putea ridica la oaste până la 40000 de luptători.

DOTAREA ARMATEI

Arheologia a demonstrat că a existat o diversitate tipologică a mijloacelor de luptă care cuprindea: praştia, arcul cu săgeţi, lancea, toporul, măciuca, diferite tipuri de sabie, cutiţul de luptă , coiful, cămaşa de zale, genunchiere şi care de luptă. Clasificarea se poate face în arme pentru luptă de la distanţa şi arme pentru lupta corp la corp. Armele de atac erau sabia curbă, sabia dreaptă, lancea lungă, lancea scurtă, măciuca, ciocanul de luptă, buzduganul, praştia şi arcul cu sageti iar pentru apărare casca, scutul, camaşa de zale şi zaua întreagă.

Luptătorul era echipat simplu: un suman cu mâneci lungi, încins la mijloc, o mantie aruncată pe umeri prinsă cu o agrafă şi un pantalon încreţit şi băgat în încălţăminte. Şefii (tarabostes) purtau suman cu centiron cu ornamente de aur si argint şi o manta cu ciucuri, pantaloni şi pe cap căciula răsfrântă. Dezvoltarea davelor, a atelierelor, a extragerii şi prelucrării materiilor prime cu valenţe strategice, a meşteşugurilor în general a facilitat dotarea armatei cu mijloace de luptă suficiente ajungându-se şi la exportarea acestora in exterior.

CONCEPŢIA ŞI MODUL DE LUPTĂ

Situat în locuri de ispititor belşug, poporul dac şi-a elaborat de timpuriu o gândire şi o artă militară propice apărării. În acest scop s-a recurs la organizarea şi ducerea apărării strategice pentru a provoca pierderi forţelor inamice, uneori la distrugeri pe mari adâncimi pe direcţiile de înaintare ale inamicului, aplicând ceea ce posteritatea a numit "tehnica pamântului pârjolit".

La daco-geţi modul obisnuit de luptă era hărţuiala dar la trebuinţa ,angajau lupta cel mai adesea în dispozitiv în formă de pană. Când se luptau în retragere contra cavaleriei inamice, aici alergau răspândiţi, înainte aici se comăsau în plutoane şi se apărau, reuşind prin această tehnică să îşi reducă pierderile. Adesea recurgeau la atacuri nocturne, cunoşteau bine serviciul de santinelă inamic şi ţineau întotdeauna lânga ei caii înşeuaţi şi gata de luptă sau fugă.

În timpul apărării, felul de luptă consta în hărţuiri permanente cu scopul de a-l slăbi pe inamic şi de a-l aduce în poziţii dezavantajoase de luptă. Întrebuinţau frecvent cursele şi înşelăciunile recurgând la tot felul de stratageme. În timpul acţiunilor de ripostă geto-dacii, folosind terenul împădurit, preparau lovituri şi manevre bine întocmite pe care le alternau cu atacuri neaşteptate, fie în zona vadurilor fie în zone strâmte. Cavaleria avea atât rolul de cercetare cât şi pe acela de legatură între diferite corpuri militare. Dar principala acţiune a călăreţilor era lupta de hărţuire, lupta în care după aruncarea suliţei şi descărcarea arcului, călăreţul se repezea înapoi pentru a scăpa de lovitura duşmanului şi pentru a reveni din nou dintr-o altă direcţie.

În concepţie şi execuţie armata geto-dacă nu a recurs la formaţii de luptă rigide, masate şi puţin articulate. Modul de organizare, pe obşti sateşti, depindea de resursele demografice ale aşezărilor şi deci efectivele erau variabile şi suple.

În ofensivă aveau predilecţie pentru dispozitivul în formă de unghi cu vârful înainte, cu scopul de a străpunge falangele, cohortele sau manipulele şi a le disocia forţele pentru ale nimici din parţile laterale. În apărare recurgeau la dispozitivul În formă de potcoavă cu flancurile avansate cu scopul participării a cât mai multe forţe la lovirea simultană şi pe o adâncime cât mai mare a inamicului. În toate aceste dispozitive însă luptatorul avea în juru-i suficient spaţiu pentru libera mişcare şi acţiune.

Dispunerea fortificaţiilor în teren, structura şi varietatea dispozitivelor de luptă arată o temeinică şi justă cunoaştere a terenului şi avantajelor amenajărilor genistice. Construcţia acestor lucrări şi aşezarea lor reflectă o pricepere deosebită a rolului strategic şi tactic al fortificaţiilor. Realizarea unui sistem de cetăţi s-a făcut pe baza unor concepţii şi principii ce răspundeau nevoilor strategice. Astfel aceste cetăţi şi fortificaţii au fost edificate la confruntăriile Daciei şi îndeosebi pe axele de comunicaţii pe care puteau să pătrundă mai uşor invadatorii. În timpul bătăliilor de apărare a cetăţilor, apăratorii aruncau asupra asediatorilor bolovani de mare greutate, plumb topit, oale şi butoaie pline cu smoală fierbinte, seu şi alte substanţe inflamabile, suliţe şi săgeţi incendiare. Se foloseau de asemenea pe scară mare şi catapulte şi baliste, atât în luptele duse în jurul fortificaţiilor cât şi în luptele în câmp deschis când erau transportate pe care cu 2 roţi.

În ceea ce priveşte cucerirea cetăţilor strategii daci au recurs la procedeul asediului, prin care se urmărea încercuirea şi izolarea garnizoanelor adversarului. În timpul asediului, alături de armele individuale, foloseau catapulte de mare putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier. Geto-dacii au mai folosit şi falces murales cu care scoteau pietre din ziduri şi perforatoare de ziduri numite terebrac de fapt un berbec cu vârf ascuţit. La unison, izvoarele lumii antice îi prezintă pe daco-geţi în războaie de apărare şi toate le subliniază curajul şi vitejia, disciplina şi organizarea. Modalitatea proprie de purtare a unui război, prin ridicarea la luptă a întregii populaţii apte de efort militar, le-a dat permanent un avantaj în luptele necurmate cu aceia care le doreau avutul, făcându-i de neclintit de pe pământul Daciei, pe care îl considerau sacru şi numai al lor.

4. FACTORUL DEMOGRAFIC

Pămâtul românesc aparţine unei mari zone de antropogeneză ce coincide cu începutul cuaternarului, în fond cu vârsta de formare a elementului uman. Oamenii acelor vremi trăiau, desigur în hoarde sau cete, duceau o viaţă primitivă dar făcuseră progrese în ce priveşte uneltele şi armele. Din paleolitic şi neolitic populaţia s-a constituit în ginţi şi triburi dând naştere unei mari mase etno-lingvistice şi culturale. S-a conturat astfel,în epoca bronzului, blocul tracic, foarte numeros după afirmaţiile deloc neîntemeiate ale lui Herodot.

Ramura nordică a acestui neam tracic, geto-dacii constituiau încă din Hallstat, cea mai importantă componenta a acestui bloc etnic. Din cele peste 150 de formaţiuni tribale şi gentilice ale tracilor, cele ale daco-geţilor sunt cele mai mari şi mai puternice. Definirea ariei etnice a daco-geţilor şi fruntăriile habitatului sau trebuiesc căutate din centrul Europei şi până în Caucaz, din nordul Carpaţilor păduroşi şi până în Balcani dar geografia istorică şi istoriografia antică au fixat hotarele poporului geto-dac în largul spaţiu carpato-danubiano-pontic. Identitatea dintre geţi şi daci este reliefată de o serie de aprecieri atât antice cât şi moderne:

- "...geţii vorbeau aceiaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri. Grecii dădeau, atât geţilor din Bulgaria cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci..."
( L.A. Gebhardi, Geschichte des Reichs Hungarn und der damit Verbudenen Stateen, I, Theil, Leipzig,1778,p.43-44.)

-"...în cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau denumiţi şi geţi, şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia..."
(Martin Hochmeister, Siebenburgische Provinziaalblatter, vol.III, fasc. 3, Sibiu , 1808, p.126)


- "dacii sunt primii strămoşi ai românilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii. Aceiaşi origine, aceiaşi limbă. Asupra acestui punct toate mărturiile din vechime concordă..."
(Adolonyme Ubicini, Les origines de l'historie roumaine, Ernest Laroux, Paris, 1866, p.6)

- "noi suntem în fond geţi şi geţii reprezintă unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei, contemporane cu celţi, cu grupurile italice anterioare imperiului roman. Acest imperiu roman găsea aici un stat vechi, se lupta cu el si îl răpunea cu greu"
(G. Calinescu, Istoria literaturii Române, Compendiu, Bucuresti, 1968, p.13)

Suma acestor adevăruri îngăduie judecata de valoare potrivit căreia poporul dac, şi prin extensie poporul roman, este unul din cele mai vechi popoare europene, singurul popor din sud-estul continentului care nu a venit de nicăieri si printre puţinele popoare care nu şi-a schimbat vatra de baştina având strămoşi ce pot fi urmăriţi arheologic până în mileniul II îen. Referitor la hotarele acestui popor, antichitatea ne-a lăsat informaţii suficiente sub forma ariei etnice, cât şi sub cea a elementelor geografice. În perioada de maximă întindere a statalităţi geto-dace acest spaţiu este clar delimitat la sud de munţii Balcani, bazinul Bugului la est, Carpaţii Păduroşi la nord, Dunarea de mijloc la vest, cu multe enclave incluse in masa neamurilor vecine.

Ptolemeu definea astfel frontierele etnice ale neamului get:

"se marginesc la miază-noapte cu acea parte a Sarmaţiei europene ce se întinde de la muntele Carpatos până la cotitura pomenită a fluviului Tyras, care se află la gradele 53'- 48'30min., la apus cu Iazigii Metanaşti, de pe lânga râul Tibiscos, iar la miază-zi cu acea parte a fluviului Dunărea care merge de la vărsarea râului Tibiscos pâna la Axiopolis, de unde, pâna la Pont, şi la gurile sale, Danubios se numeşte Istros"
(Ptolemeu, Îndreptar geografic, Izvoare privind istoria României, vol. I, Bucuresti, 1964, p.541)

Este neîndoielnic că dacii erau un popor numeros, numai astfel putând să locuiască şi să apere un spaţiu atât de întins, şi această densitate explică continuitatea lor în ţinutul central carpato-danubian. Luând în consideraţie hotarele statului dac sub Burebista, care avea o suprafaţă de cca. 500000 de kmp şi considerând că populaţia autohtonă avea o densitate de 5 locuitori/kmp (cam 2 milioane şi jumatate de locuitori), cifra de 200000 de oameni cât putea ridica în caz de război regatul dac burebistan nu pare deloc exagerată, ba dimpotrivă, pare numărul minim de recrutare. Potenţialul militar ridicat reiese şi din posibilitatea Imperiului roman de a strămuta în sudul Dunării 50000 de geţi în timpul lui Augustus iar apoi în timpul lui Nero alţi 100000 trecuţi în Tracia.

sursa: http://dromihete.3x.ro/colinfinet/vezipenet/ARMATA.htm

Bogata și eterna DACIE!

Dacia!

 Un nume care la simpla rostire, pune în  mișcare emoții puternice, sentimente înălțătoare, trăiri uitate, pielea se strânge, iar fiori prietenoși inundă trupul, încălzind sufletul. Care să fie misterul acestor trăiri? De ce altora, când le spui despre Dacia, au frisoane, li se întunecă mintea, judecata le este perturbată, iar furia le iese prin toți porii? Spune cuiva că ești Get sau Pelasg, nu prea te bagă lumea în seamă, dar spune-i că ești Dac, atunci chiar le-ai captat atenția! Privirea li se încruntă, pumnii li se strâng, iar mintea le este invadată de miliarde de contraargumente la tot ce vei spune!

Au trecut mii de ani, au răsărit și au apus imperii, au trecut peste Dacia toți năvălitorii și cu toate astea denumirea de Dacia a rămas, mai puternică, mai controversată, mai expresivă și mai deranjantă! Dacia este cuvântul care împarte lumea în două! Pe de o parte sunt cei care spiritual sunt legați de aceste începuturi, iar pe de altă parte sunt cei care spiritual, vor să se lege de acestea! Domnilor, primii au fost Dacii, nu vă mai agitați să puneți în traista dvs. ce nu vă apărține! Aceasta este lupta zilelor noastre, lupta noastră, a Dacilor cu voi! De fiecare dată când a fost atinsă Dacia, cel care a făcut-o a plătit mai devreme sau mai târziu, fie că vorbim despre hoții de comori, fie că vorbim de imperii!

Dacia a fost și este cea mai bogată țară din lume. Din ea au furat toți căt au putut duce, exemplele sunt peste tot, nu mai trebuie să le enumăr aici. La prima analiză, suntem amăgiți să credem că aceste bogății sunt exact motivul pentru care istoria noastră este mistificată, ascunsă și înlocuită, dar efortul unora, dus de generații pentru a golii aceste ținuturi de toate mineralele și de a distruge un întreg popor, este prea mare pentru a ne mai lăsa păcăliți. Scopul trebuie să fie unul pe măsură! Acești ”oameni” care vor ce este în Dacia, sunt foarte inteligenți, rafinați, perseverenți, profesioniști în regizarea și aplicarea strategiilor superioare de a-și pune maleficul plan în aplicare. Ceva peste înțelegerea multora, este căutat cu o vehemență dusă până la delir.

Tu, cel care te tragi dintr-un popor care practica sclavagismul și încă îl mai practică, că ești rus, sau austriac, sau roman, sau grec, jidan, sau mai știu eu ce nație, de prin ce colț al lumii, tu niciodată nu ai să înțelegi un popor care nu a practicat niciodată această formă inumană de exploatare a omului de către om! Tu acum ne spui despre civilizație, și despre ce-ți mai trăsnește mintea aia alterată?!

Nu vei descoperii niciodată ce speri să găsești aici în Dacia Străbună, pentru că tu ești cel care pentru scopurile tale, calci pe cadavre și distrugi natura, căt de smerit vrei să pari. Tu vrei ca adevăruri ce ies acum la suprafață, să rămână ascunse, dar ceva peste puterile tale de înțelegere se întâmplă chiar acum și de asta te temi cel mai mult, de aici și greșelile ce le vei face din lipsă de timp pentru că nu poți opri ceea ce a început! Casa lui Adam este aici în Dacia, acum o numești Tropaeum Traiani, Cetatea din imediata apropiere ai lăsat-o în paragină, plină de buruieni, pentru că sunt prea multe dovezi contra ta! Nu scoți nici un cuvânt despre Uriașii care au trecut pe-acolo și nici de ”Tânărul” Dac protejat de Dumnezeu! Sau de Sfinții găsiți în acea cetate! Degeaba ți-ai instruit armata de căutători să caute numai omul slav, pentru că omul slav este urmașul Dacilor din Carpați! Iar asta te sperie!

Sfântul Andrei a bătut în Dacia la uși deschie pentru că Dacii de la începutul Soarelui au fost monoteiști, iar Sfântul Gheorghe – Ghiorghi cum îi denumeau grecii pe Geți, reprezintă Mama Pământ – Geea, iar oamenii pământului sunt Geții, sau Daci cum le plăceau să-și spună!

Dacii trăiau în armonie cu natura, o înțelegeau pentru că ei comunicau cu ea, erau legați de natură, făceau parte din ea. Acel limbaj este necunoscut astăzi. Acum se percepe doar ce este vizibil cu ochiul, pentru că materialul a pus stăpânire pe tot Pământul. Dar câți mai simt vibrațiile? Câți mai realizează că materia este de fapt corelată cu Dumnezeu Fiul? Cu cât te apropii de Sfântul Duh, cu atât Dumnezeu Tatăl este mai aproape de tine, iar cercul Trinității Scare se închide prin desăvârșire.

Tot ce ne înconjoară este energie în continuă mișcare, iar o anumită energie se concentrează în materia, capătă formă, culoare, este perceptibilă celor 5 simțuri deținute de om. Dacă realizăm că  Dumnezeu Tatăl este energia totală, Dumnezeu fiul este materia și Sfântul Duh este informația, atunci nivelul nostru vibratoriu devine mai elevat, simțurile subtile se ascut și suntem mai aproape de marea unitate a divinității, a Celui care ne-a creat și care Îi unește pe toți. De asta trebuie să fim conștienți cu toții! Atunci te poți numi Dac!

Și mă întorc la tine, urmaș al popoarelor jefuitoare! Ai înțeles că așa stau lucrurile cu Dacii și ai considerat că cel mai bine pentru planurile tale mârșave, este să distrugi acest echilibru. Tai păduri, otrăvești apele și aerul, subjugi o lume întreagă. Mai mult, ai realizat că aurul atât de cunoscut Dacilor, este atât de irezistibil omului slab, prin chemarea lui, prin vibrații, încât ai lăsat în ultimii 25 de ani la conducerea aceste Țări, pe cei care nu pot vedea decât strălucirea și nu importanța aurului.

Dacii nu au creeat faimoasele brățări pentru femeile lor. Frumusețea femeilor Dace era îndeajuns, nu mai trebuia completată cu podoabe inutile. Acele brățări au o vibrație specială și au fost îngropate în pământ în dispoziții foarte clare, patru sau șase, într-un dispozitiv radiestezic. Sacerdoții Daci erau co-creatori, erau ”prietenii” Creatorului, ei sunt cei care au scris tăblițele de la Sinaia! De aceea aurul trebuie să rămână acolo unde este, nu să fie vândut pe o pungă de galbeni!

Noi ca popor, nu înțelegem că ne putem folosi de aceste vibrații ale aurului pentru revenirea acestui neam, nu să-i lăsăm pe ”unii” să ducă această nație la extinție! De aici și îndemnurile către o spiritualitate mai profundă, care poate schimba actuala lume desfrânată într-o lume divină!

Stâlpul Dacic al Veșniciei!

Localitatea Loman (germ. Lammdorf, mag. Lomány) aparţine administrativ comunei Săsciori, fiind situată în partea de sud a judeţului Alba, la 15 km sud-vest de Sebeş. Relieful zonei este format din ultimele prelungiri ale Munţilor Şureanu, ce înaintează spre nord, către culoarul depresionar al Orăştiei, sub forma unor promontorii. Vatra Lomanului este amplasată pe o astfel de culme muntoasă, între valea Sebeşului şi valea Pianului, la o altitudine medie de 500-600 m. Satul Loman apare menţionat pentru prima dată în documente abia la 1615, când, împreună cu Răchita, Pianul de Sus
şi Strungarul, îşi achita unele obligaţii fiscale către magistratul oraşului Sebeş.

Stânele locuitorilor din Loman se găsesc la peste 1.300 de metri altitudine, acolo unde se întâlnesc cărările de pe versanți.
Crescătorul de oi, ciobanul are o viaţă tipică de transhumanţă. Păstoritului a fixat şi onomastica unor familii: Păcurariu sau Turcu, ciobanii din Loman mergeau cu turmele până în Dobrogea, pe care oierii o numeau Turchia. Aparent păstorul duce o viaţă simplă care se limitează la creşterea ovinelor şi prelucrarea laptelui, cărnii şi lânii de la aceste animale.

Despre înturnata făcută la stânele din Loman s-a dus vestea că este cea mai gustoasă. Reteta pare simpla: smântâna se pune la fiert, se adaugă pâine și apoi cașcaval. Însă nu oricui îi iese.Cașul și brânza de burduf Loman sunt mărci înregistrate din care se face renumitul balmoș. Sloiul de oaie este răcitura făcută/știută numai de ciobani, ce se consumă tot timpul anului.
Costumele populare tradiționale, purtate odinioară de localnicii din Loman, se distingeau prin frumusețe și originalitatea geometriei desenelor
Lomanarii cred cu tărie că sufletele morților trec în lumea de dincolo sub forma de pasăre și că până la șase săptămâni, zboară prin toate locurile pe unde au fost cât au trăit, Pasărea Suflet – cum a fost botezată prin anii ’40, de folcloristul Gheorghe PAVELESCU.

Locul de veci al satului – cimitirul, e locul unde pe stâlpii funerari sunt păsări cu aripile deschise pregătite de zbor, îndreptate spre răsărit, care nu și-au luat și nu-și vor lua vreodată zborul. Simbolizează sufletul celui dus, care s-a întruchipat în porumbel și astfel trăiește veșnic. Obiceiul stâlpilor funerari sculptați din lemn din Loman este întâlnit în zona Munților Sebeșului și în Pianu de Sus, Purcăreţi, Strungari sau Laz, dar și în zona Munților Orăștiei, respectiv în localitățile din apropierea cetăților Dacice.

Mormintele bărbaților din Loman care au trecut în lumea de dincolo înainte de însurătoare sunt împodobite cu monumente funerare unicat, reprezentate de coloane de lemn asemănătoare cu celebra opera de la Târgu Jiu a marelui BRÂNCUŞI. O asemenea coloana nu e mai mare de un stat de om, iar în vârf are un porumbel și un clopoțel. Pentru bărbații neînsurați, câți ani avea feciorul la moarte, atâtea coloane avea stâlpul. Stâlpii cu o grosime de 15/15 cm, sunt ornați, cu tăieturi și crestături. Pe coloane apar diferite motive, Soarele, Luna și stelele, iar uneori sunt colorate cu negru, roșu, verde și albastru. La un astfel de stâlp se lucrează câteva zile și drept răsplată, cioplitorul primește o oaie.
La Loman există un obicei legat și de ritualul funerar al femeilor. La mormântul femeilor se așează cruci din lemn decorate cu motive geometrice, un fel de troițe în miniatură. Formele dăltuite în lemn se supun legilor artei, întocmai precum lucrările lui Brâncuși. Se crede ca motivele populare care au inspirat operele brâncușiene – în special din Coloana infinitului – nu sunt altceva decât o ridicare la nivel înalt a stâlpului funerar de origine Dacică.

Cioplitul în lemn este însă o îndeletnicire strămoşească în Loman, fiind adusă, de către meşterii locului, la nivel de artă.
Ciobanii din Loman cunoșteau ora exactă după mișcarea corpurilor cerești și se puteau orienta precis analizând poziția lor. Ei cunoșteau 22 de constelații de pe harta cerului, fiecare dintre ele primind un nume local și câte o pilda. Doar astfel se poate explica cosmogonia atât de elaborată, redată cu măiestrie pe stâlpii funerari din cimitirul din Loman precum și pe cusăturile populare.

Dacii n-au murit, tocmai i-ați SUPĂRAT!!!

Se știe că romanii, după fuga din Dacia în anul 275, au dus o campanie susținută împotriva a tot ce reprezenta Dacia sau poporul Dac. 

Dacia și Dacii au fost adesea menționați în scrierile antice, multe dispărute la ordin sau într-un mod misterios.

Încă din sec. 19, Al. Papadopol-Calimah a estimat că 90% din 282 de cărți vechi scrise despre Dacia s-au pierdut. 

Scrierea Dacia a Împăratului roman Traian nu a supraviețuit. Doar o propoziție: ”Atunci am mers la Berzobis și apoi la Aizisis”. Berzobis corespunde actualei localități Berzovia.Râul și localitățile Barzava corespund de asemenea Dacului Berzobis. 

Istoria Dacilor scrisă de Dios Chrysostomos (sec II ad.) a dispărut, lucrarea ”Getica” scrisă de Dios Cassius Coceianus a dispărut. 

Din Istoria Românilor, 24 de cărți scrise de Appianus, Doar cartea despre Daci a fost pierdută. Trebuie să fi fost un motiv anume să se distrugă doar o carte (cea despre Dacia) iar celelalte 23 să fie lăsate pentru viitor. 

Scoaterea din circulație a scrierilor referitoare la Dacia sau Daci sunt binecunoscute http://dacul-mailo.blogspot.ro/2014/10/intre-secolele-i-xiii-o-mie-de-ani-de.html

Nu se poate spune că toate cărțile antice și din evul mediu despre Dacia au dispărut dintr-un singur motiv. Sunt și motive comune în spatele distrugerilor de arhive, cărți și obiecte de cult care au afectat și pe alții. Se știe că romanii au distrus orașele cucerite, tot așa de bine cum au distrus biblioteca din Alexandria. Otomanii au demolat biserici, mânăstiri și tot ei au ars biblioteca Matei Corvin din Buda. În evul mediu, Catolicii, în numele bisericii au distrus cărțile eretice sau păgâne. Se știe că unii invadatori au distrus scrieri precedente, pentru a face ca istoria să înceapă cu ei.

Istoria predată acum în scolile din România, este o istorie impusă exact de acești invadatori!

14% din Dacia au ocupat romanii cu soldați aduși de prin toate zările, care numai latina nu vorbeau, timp de 164 de ani.

Nicolae Densușianu: ”Când sub Traian romanii au cucerit pe Daci la Sarmisegetuza N-AU TREBUIT TĂLMACI”, concluzionând că ambele popoare vorbeau aceeași limbă.

De unde ideea romanizării Dacilor, a tuturor Dacilor, și cei de la nord și cei din Basarabia actuală și mai grav de ce este această idee susținută de autoritățile actuale ale României?

86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de roman, pentru că erau ocupați cu atacurile Dacilor rămași liberi (?!). Oare asta nu vă dă de gândit? Și rămâne întrebarea: atunci de la cine știau Dacii aceeași limbă vorbită de romani?

Herodot spune că cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau Tracii, iar Dio Cassius : ”Să nu uităm că Traian a fost un TRAC VERITABIL...luptele dintre Traian și Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”

                                                        foto Gabriel Tora

”Un alt gen de monumente megalitice ale Daciei și care ne deschid o vastă perpectivă asupra vieții morale preistorice de la nordul Dunării de jos, sunt simulacrele arhaice ale divinităților primitive, săpate de regulă în stânca vie pe vârfurile munților, ori pe culmile dealurilor și coastelor dealurilor” – Nicolae Densușianu.

”Dacii  și Geții, sunt două denumiri pentru unul și același popor” – Strabon.

Carol Lundius în Zamolsiz Primus Getarum Legislator, Uppsala, 1687 scrie: p.3 Nempc unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse – Fără îndoială Geții și Goții au fost una și aceeași națiune.

”Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est (p.78) că geții au fost după aceea numiți goți nu este nici o îndoială”. – Nicolao Petreio

Alaric, regele goților, cuceritorul Romei. Prudentius (348 – către 405) în ”Divinitatea lui Christos”, îl numește tiranul Get.

 Ovidiu –  ”Tristele”

”Îi vezi călare, venind și ducându-se prin mijlocul drumurilor. Între ei nici unul care să nu poarte tolbă, arc și săgeți îngălbenite de veninul viperei. Au glas aspru, chip sălbatic și sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul și barba lor n-au fost tunse niciodată. Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuțitul pe care îl are legat la șold ca orice bărbat”.

Herodot: ”Elada (n.a. Grecia) ținut care mai înainte se numea Pelasgia”

Ei grecii sosiți între anii 1900-1400 bc în patru valuri: Aheii, Dorienii, Eolienii, ne-au găsit acasă, pe noi Pelasgii Carpato-Danubieni, numindu-se Traci (nume menționat prima oară de același Herodot). Ei ne-au învins de mai multe ori, reușind să ocupe partea sudică a Peninsulei Balcanica. De la noi au luat apoi Asia Mică (vezi războiul împotriva Tracilor – Ramani locuitori ai Troiei) și în sfârșit ocupăndu-se de insulele din Marea Tracică (grecii schimbându-i numele în Marea Egee) războiul dus de greci sub conducerea lui Teristocle împotriva Tracilor – Sinthioni.

Revanșa împotriva grecilor ne-a fost adusă de Tracul-Pelasg-Macedon Alexandru (336 – 323bc) care cucerește Grecia și conform tradițiilor timpului îi angajează pe învinși în trupele sale.

Acesta reconstruiește într-o perioadă foarte scurtă Marele Imperiu Pelasgic, recucerește egiptul, Mesopotamia, Persia, India, capitala acestui Mare Imperiu Pelasgic, reînviat, fiind Pela.

După 2000 de ani!!!! ”istoricii greci” îl redescoperă pe macedonul Alexandru ca fiind ”grec”, punându-l în Panthenon!!!!!!! Bulgarii și ei și-l adjudecă, considerându-l pe Alexandru cel mai mare general dintre strămoșii lor!!!

Acum Pelasgii au devenit brusc greci, la fel ca Tracii, fapt care-l face pe Herodot mincinosul antichității cînd îi considera pe Traci ca fiind de alt neam decât grecii.

Așa înțeleg istoricii noștrii să trateze aceste certitudini, lăsându-i pe alții să-și însușească istoria glorioasă a trecutului nostru!

Herodot în ”Istorii V.9” spune: ” de la Pădurea Hercinica, limita vestică a spațiului Pelasgo-Tracic trece prin Alpii Răsăriteni, ocolind Noricum, provincie cu populații predominant Dacice și apoi coborând la Aquileea (azi Terzo d”Aquileia – Italia), în golful Venețienilor. De aici limita vestică, sud-vestică a spațiului Pelasgo-Tracic, urmărea țărmul Marii Adriatice, țărmul de vest al Peninsulei Balcanice, până în Creta”. Originea acestui popor Tracic, căruia geografia și condițiile climatice i-a hărăzit culoarea albă a pielii, menținută cu toate invaziile, încrucișările și suprapunerile orientale, se confundă cu cea a locuitorilor Carpato-Danubieni, a vechilor Pelasgi, întemeietorii Europei moderne de azi. În ultima vreme, tot mai mulți cercetători sunt de părere că leagănul vechii europe este spațiul Carpato-Dunărean, în timp ce P. Bosch – Gimpera consideră că spațiul din acre au pornit popoarele europene este situat pe teritoriul dintre Valea Dunării, Marea Egee (Marea Tracilor) și Marea Neagră (Marea Getcă).

Noi nu trebuie să uităm că suntem aici, pe acest Pământ ”European” primii, înaintea grecilor, italienilor, francezilor,germanilor, englezilor, slavilor ori turcilor.

Trebuie să nu-i mai lăsăm pe acești profitori să-și însușească ce este al nostru de la Începutul Soarelui! Noi Românii, nu suntem urmașii a doi ”bărbați”, nu suntem urmașii romei! Suntem urmașii ai celor D”ACII, iar asta trebuie să se învețe în toate școlile din această țară!

Iar istoria celor D”ACII începe cu mii de ani înaintea sosirii tuturor profitorilor!

Istoria începe în spațiul Carpato-Danubian, cu  Pelasgii care mai târziu au fost denumiți Traci, ca mai apoi să ne spunem DACI, iar o mână de neaveniți plini de interese meschine, să ne numească acum Români, generând maxima confuzie!

Unui DAC nu îi este frică de moarte, mai ales dacă lângă el se află un alt Dac.

Dacii n-au murit, tocmai i-ați SUPĂRAT!!!