Mănăstirea albă sfântă de la gurile Dunării, începutul civilizaţiei europene.

              II

Din rădăcini proprii, în adâncimi proprii  

răsare civilizaţia adevărată a unui popor

                                            Mihai Eminescu

Tuturor ne-au plăcut poveştile spuse înainte de culcare de către părinţii sau bunicii noştrii. Căt sâmbure de adevăr se află în toate basmele noastre populare, v-aţi întrebat? Chiar or fi existat zânele si feţi-frumosii din poveşti? Setilă şi Fomilă, Harap Alb, zmeii sau balaurii cu multe capete? Greu de spus, mai ales acum când suntem  asaltaţi de tot felul de speculaţii fără fond, când istoria are atătea variante, care mai de care mai falsă.

Poporul nostru este recunoscut pentru transmiterea din generaţie în generaţie a datinilor, obiceiurilor, doinelor şi basmelor, păstrate cu limbă de moarte, alături de legile cele sfinte care ne-au ajutat întotdeauna, de la începutul timpului şi al Dacilor. 
Astăzi, în epoca în care ştiinţa a depăşit planetele, trecând până peste limitele omului, observăm cum ne dispar obiceiurile, tradiţiile şi basmele. În locul lor, apar altele, fără  suflet, fără sens, seci şi reci. Unul dintre cei care a sesizat toate acestea, dar care a şi făcut ceva în acest sens, a fost Nicolae Densuşianu. spunând:

Ca să distrugi un popor, îi distrugi cărţile, cultura, religia, istoria şi apoi, altcineva îi va scrie alte

cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie.
  Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede;
limba nu va mai fi decât un simplu element folcloric care mai devreme sau mai târziu va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie, care le vor îndepărta pe cele vechi. Din vechiul strat spiritual vor rămâne undeva, intr-un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii folclorice, impresii, fragmente muzicale, nume de localităţi, munţi, ape fără un înţeles aparent.
  Formele vechi care  cândva au ocupat valenţa transcendentului vor fi deplasate de formele noi care vor dicta componenţa si funcţia noului popor de origine.
Aşa s-a întâmplat cu noi...


  Dar nu în totalitate. Ce se întâmpla cu noi în aceasta perioadă, mă refer la trezirea în masă a Dacilor, distruge şi anihilează logica multora!  Un popor considerat distrus, încă mai există, cărţile încep să vorbească, cultura iese aproape singură din pământ ignorând falsa istorie impusă acestei naţii, iar religia încă nu e pierdută, atâta timp cât Părintele Arsenie Boca rămâne viu în sufletele noastre. Încet încet ne recăpătăm forţele şi spiritualitatea şi putem afirma cu certitudine că Dacii n-au murit, tocmai s-au trezit!

Şi cum totul are un început, ne îndreptăm către debutul formării a ceeea ce a fost Civilizaţia Europei.

Pe o insulă din  Marea Neagră, situată în nemărginita apropiere de gurile Dunării, insulă care în literatura grecească se numeşte Leuce, adică albă, a existat, într-o epocă preistorică ante-troiană, cel mai important monument religios al lumii vechi, templul lui Apollo Hiperboreul sau al Soarelui, care la vechii Pelasgi, era invocat şi sub numele de IIion.
Acest templu mai este denumit şi Biserica cea mare cu 9 altare sau Mănăstirea albă şi sfântă.

Acest locaş sfânt, de dimensiuni colosale, cu turnurile care ating norii, este atât de vast încât "cuprinde o lume întreagă". Decorat cu o arhitectură şi sculptură imcomparabilă, acest templu al lui Apollo rămâne cel mai faimos al antichităţii preistorice.

Locaşul sfânt este aurit şi "scris" pe interior, pereţii sunt din tămâie, ferestrele îndreptate spre "soarele sacru" de la răsărit, uşile au tocurile luminate, tavanul deschis spre stele.
În ea se află 9 statui şi 9 altare cu 9 uşi şi 9 uşiţe, cu 9 ferestre şi 9 ferestruţe, cu 9 scaune şi 9 scăunele, 9 praguri şi 9 prăgurele si 9 lumânări ce ard.
Lângă Mănăstire se află  lacul de mir si pârâul de vin, unde se scaldă Bunul Dumnezeu şi Batrânul Crăciun pentru curăţire.
Calea de la ţărmul insulei Albe către ilustra Mănăstire sfântă, se numeşte Cărăruia Raiului, sau cum spunea G. Dem. Teodorescu, "Calea cerului".
Timp de 9 săptămîni, aici au loc rugăciuni sfinte, multe şi lungi, de cu seară până dimineaţă, zi şi noapte, ţinute de 9 preoţi bătrâni, 9 patriarhi, preoţii supremi ai fiecărei divinităţi şi 9 logofeţi, iar la marea Liturghie sau "Rugăciune sfântă", vin cu corăbiile, toţi sfinţii şi îngerii, însuşi Dumnezeu vine cu barca.

Pe scaunele numite şi "veri de aur". stăteau Bunul Dumnezeu  (Apollo),
Bătrânul Moş Crăciun (Saturnus senex),
Maica Precistă (Latona),
Sfânta Maria cea mare (Gaea, Rhea),
Sfântul Ion (Ianus),
Sfânta Maria cea mică ( Zâna Diana, Luna),
Sfântul Vasile (Throponius, sau Basileus),
Siva Vasilicuţa (divinitate a culturilor).
A 9-a divinitatea rămânând însă necunoscută.
Această credinţă religioasă în 9 zei principali, era dogma fundamentală a religiei vechi Pelasge.

Originea divină a Mănăstirii albe 

Miraculoasa Mănăstire din ostrovul Mării Negre, nu era construită de mâna omului. Când Soarele a vrut să se căsătorească, a început să caute prin lume şi prin stele, călare pe 9 cai timp de 9 ani. Singura potrivită pentru a-i fi mireasă, nu se găsi decât sora lui, Zâna Cosânzeana, sau Ileana Cosânzeana, care locuia în insula de la  Marea Neagră, într-o poeniţă verde, într-una din cele 9 cămăruţe din marmură şi învelite cu alamă, cu podeaua pietruită, unde Doamna Florilor ţesea la războiul din argint aurit, cu suveica de aur.

La insistenţele Soarelui, după ce încercă să-l convingă pe acesta, cum că aşa ceva nu s-a mai întâmplat vreodată, Ileana Cozânzeana acceptă, dar cu o condiţie. Să-i  facă un pod de ceară sau de metal care să unească malul mării de insulă, ca mai facă un preot de ceară, care să-i cunune, sau două biserici albe, la fiecare capăt al podului. Puternicul Soare asta şi făcu.

In drumul lor spre Mănăstirea albă, se întâmplă ca podul de ceară să se topească din cauza căldurii razelor soarelui iar Soarele împreună cu Ileana Cosânzeana, înainte să se înece în mare, sunt scoşi de Dumnezeu, care-i pune pe cer, pe unul la asfintit, iar pe celălalt la răsărit, să se vadă dar să nu se jungă niciodată, veşnic să fie despărţiţi.

Aceasta este legenda preistorică despre întemeierea bisericii apolinice a Hiperboreilor de către insuşi Apollo, zeul Soarelui, legendă cunoscută şi răspândită in ţinuturile greceşti până târziu în epoca romană. Pausinia povesteşte cum Apollo trimite Hiperboreilor o biserica făcută de albine din ceară si din planta numită mac.

Aşadar, legendele noastre, atribuie o origine divina Bisericii albe, construita de către Apollo ca dar de nuntă pentru Zâna Ileana Cosânzeana, cea sortită să-i fie mireasă, cea care se mai numea Diana sau Luna.

 Macrobius, unul dintre cei mai distinşi cercetători ai credinţelor arhaice latine, ne spune că zâna era una şi aceeaşi cu Diana (Saturn.Ic9), iar Varro adaugă că zâna, ca o divinitate reprezintă Luna.

Peste tot cultul şi religia cea severă a Dianei sau Lunei, ca o virgină pură şi nemăritată, îşi avea originile, după cum spune şi Herodot, la poporul Hiperboreilor de lângă Marea Neagră.

Poporul Hiperborean ce a trăit la nordul Dunării de jos, pe care îi găsim şi în nord-vestul Mării Negre, a fost cel mai religios, prosper şi bogat popor al lumii. Epoca de înflorire a acestui templu, a fost cu mult înaintea celei Troiene şi anume, în epoca primitivă a religiei apolinice.

Acest templu ilustru a lui Apollo de la gurile Dunării de jos, a jucat un rol important în istoria civilizaţiei Europei de vest, fiind templul-mamă al tuturor templelor de mai târziu dedicate cultului lui  Apollo, ca fiu al soarelui, din Delos şi Delphi. Această influenţă se extinde peste Grecia continentală şi insulară, în vestul Asiei mici, în Africa peste Egipt şi în nord şi vest în Sciţia si Dacia. până în ţinutule germanice, numite in antichitate Celtica preistorică.
Această metropolă religioasă de la gurile Dunării, a fost tot-odată şi un centru de cultură teologică si literară. De aici au fost profeţii şi poeţii Olen şi Abaris, care pe lângă răspândirea religiei apolinice, au introdus in Grecia, începuturile poeziei literare, stiinţele oracolelor şi formele hexametrice a versurilor. Tot de aici, se pare că a fost şi cântăreţul divin Linos, fiul lui Apollo, cel care a descris faptele lui Bachus în limba pelasgă şi ai cărui discipoli au fost Hercule, Tamira şi Orfeu.
Până şi teologia lui Orfeu se bazează pe dogmele lui Apollo Hiperboreanul.

Aici începe prima perioadă a literaturii europene, deşii unele opere s-au distrus, iar altele au căpătat forme greceşti, după cum s-a întâmplat şi cu imnurile vechi ale zeilor şi cu cântările eroice, care şi astăzi mai conţin elemente din limba pelasgă.

Templul lui Apollo Hiperboreul sau Mănăstirea albă de la gurile Dunării a avut mari destine în lume.
Aici a fost locaşul cel sfânt a începutului civilizaţiei morale în Europa.

Sfinţenia acestei Mănăstiri, a rămas până astăzi în mempria şi admiraţia religioasă a poporului român.
MĂNĂSTIREA ALBĂ DE LA GURILE DUNĂRII, NU ARE RIVAL ÎN TRADIŢIILE ALTOR POPOARE EUROPENE!

Dacii, stăpânii lumii!

La orizont în ceaţă, impunător, călare,

O umbră luminată, cu un stindard în mână

Se-apropie din stele, se-apropie de lună

Urmat de Dacii mândrii, gătiţi de sărbătoare.

N-au apărut aievea, n-au gânduri neştiute

Ei vin acum aici, chemati de-un dor ascuns

Ce zace-n fiecare, ce vrea acum răspuns.

Ei vin cu adevăruri de inamici pierdute.

Sunt cei, care odată, erau exemplul lumii

Sunt cei care acuma, vin la chemarea noastră

Să-şi apere onoarea, ca să te ocrotească.

Sa fi tu drept în lume, să recunoşti nebunii.

Pe-acest pământ, se ştie, Dacii ne-au fost Străbunii

Nu cei care acuma se vor stăpânii lumii

Ei au născut cuvântul în gânduri şi în piatră

Ei au fost începutul, la europa toată!

Cu ei să mergi de-acuma, alături braţ la braţ,

Cu ei sa-ţi faci cetate, din dor adevărat,

Sa te arăţi în lume, aşa cum este drept

Şi cum Zalmoxe spune că e cel mai corect!

Dacul Mailo

Compus azi 02-10-2014, pentru toti Dacii Liberi!

Totul despre Daci

Începuturile Pelasgilor! 

Dacii, de la începuturi au avut multe denumiri şi nu puţini au fost cei care au scris despre ei.
Spaţiul dintre Munţii Carpati, Dunărea de jos si Mărea Neagră, a fost leagănul civilizaţiilor. Enigmatica şi misterioasa lume disparută se infăţisează acum, din ce in ce mai clar înaintea ochilor nostrii.

Daniel Ruzo, savant peruvian spune: "Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa odinioară centrul celei mai vechi culturi cunoscute în ziua de azi".

Cu mii de ani înaintea anticilor greco-romani, formarea  celui dintîi imperiu vast al lumii, prima introducere a bazelor progresului moral şi material in Asia de apus şi Africa de nord au fost marile evenimentele istorice ale Dacilor, naţie genială, puternică si glorioasă, numiţi în acele timpuri îndepărtate şi Pelasgi.

"Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieste astăzi poporul Român, răspândindu-se apoi, atât spre răsărit, cât şi spre apus, acum circa 13-15.000 de ani", afirma William Schiller 

Dacii, un popor numeros si bogat, un popor care avea o influenţă etnică si culturală atat spre sud, în peninsula Balcanică şi pană dincolo de Marea Egee cat şi spre apus pe toată întinderea Dunării.

Studiul acelor timpuri primitive si misterioase, precum si descoperirile din ce în ce mai numeroase, întăresc spusele tuturor anticilor care lăudau acest popor al Dacilor.

O scurtă expunere a originii, progresului şi carecterului cuceririi neoliticului care au supus, populat şi civilizat vastele ţinuturi ale Europei:

În paleolitic, omul a asistat în Europa la toate fenomenele ce au caracterizat această epocă, fiind martorul violenţelor naturii acelor vremuri îndepărtate. Atunci începe prima pagină a Dacilor, în luptă cu ursul gigantic şi leul cel feroce, când încearcă sa prindă boul cel furios şi să infrunte mamutul şi alte animale fioroase, înarmaţi cu pietre.
Virgil spune: "Odată, locuiau în pădurile acestea, o rasă de oameni născuţi din trunchiurile cele dure ale stejarilor (Faunii). Ei nu aveau nici moravuri, nici religie. Ei nu ştiau nici sa prindă boii în jug nici să adune avere pentru trebuintele vieţii, nici să crute ceea ce au caştigat,  ci trăiau în mod sălbatic numai cu ramuri şi vanatul".

Cele doua rase de oameni din paleolotic, au fost învinse şi asimilate de noii invadatori din neolitic.

Invazia neolitică

În cea de-a doua perioadă neolitică, numită şi a pietrei noi sau a

pietrei poleite, transformările fundamentale morale şi sociale a lumii vechi, duc la nasterea neasteptată a unei civilizaţii la care găsim animalele domestice, cultura cerealelor şi a plantelor textile, abilitatea mai mare de a-şi fabrica instrumente din piatră, primele dogme religioase, monumente megalitice şi o organizare socială puternică.
Pornite din Asia centrală, mari triburi pastorale şi agricole, ajung la nord de Marea Neagră, apoi atrase de clima blândă şi vegetaţia abundentă, ajung în câmpiile fertile ale ţinuturilor Moldovei şi Ţării Românesti. 

Aici s-a format şi închegat centrul cel mare şi puternic, al unei noi rase de oameni, înalţi şi vigurosi, cu o organizare patriarhală, cu idei severe religioase şi cu pasiunea sculptării stâncilor.

Acesta este curentul Carpato-Mycenic, cel venit din Asia centrală şi cel care face prima patrie europeană, cel care pune primele baze morale ale noii civilizaţii care se dezvoltă mai târziu şi în Grecia şi pe ţărmurile Asiei mici. Acesta este curentul vechilor PELASGI, a vechilor pământeni sau a oamenilor născuţi din pământ, cum îşi spuneau.

Pe lângă aceştia, au mai urmat şi alţii, formând un al 2-lea curent neolitic, care se împarte în ramura Carpato-Panonică-Alpină şi ramura Carpato-Galică.
Altele noi, sunt mai putin considerabile, Este de remarcat curentul nordic, stabilit iniţial în Lituania, extinzandu-se apoi spre apus, langă coastele Germaniei de nord, unii dintre ei ajungând în Suedia si Norvegia. Acest curent este denumit Hiperborean.

Toate cele de mai sus, desfiinţează multe din teoriile actuale, trecutul nostru întinzâdu-se până la începuturi.

Încă de la formarea Pelasgilor, cultul celor decedaţi iese în evidenţă, ei crezând că după moarte vor continua sa trăiasca într-o lume eternă, îngropându-şi  trupurile în pământ ori depunându-le în caverne naturale sau artificiale (crypte). Pentru ca memoria eroilor să fie transmisă generaţiilor viitoare, ei ridicau pe mormintele acestora, tumule enorme de pământ, deasupra cărora se înălţau columnele din piatră brună. Astfel, tumulele funerare, constituie, cel mai antic gen de monumente preistorice.

Înhumarea şi ridicarea movilelor gigantice pe mormintele eroilor şi celor importanţi, continuă din neolitic până târziu în timpurile istorice.
Acelaşi rit religios, îl continuară triburile Pelasgilor după ce trecură în Italia.
Mormântul cel grandios de pământ al vechiului rege Dercen din Laurent, forma, după cum ne spune Virgil "un munte înalt, acoperit cu stejari umbrosi:.
În tumulele Pelasge, corpurile eroilor celebrii se depuneau în urne de aur, alături de armele şi de adevărate tezaure, Pelasgii fiind cei mai avuţi oameni ai lumii vechi, cu turme nenumărate de oi, cu uriaşe cirezi de boi si mari herghelii de cai minunaţi, putând răscumpara prizonierii de război cu preţuri "infinit" de mari. Oraşul Pelasgilor, Mycena, este "cel avut de aur". Opulenţa acestui popor, uimeşte si astăzi, prin preţioasele vase si ornamente din aur şi argint găsite în ruinile cetăţilor sau tumulele Pelasge.

Onorarea memoriei eroilor decedaţi, prin tumule enorme de pămant, o găsim într-o epocă îndepărtată şi în Ţările vechi a Daciei. Aproape în fiecare judeţ al României, se află una sau mai multe movile funerare de dimensiuni colosale, care poartă numele de Măgura mare sau Movila mare.

Hesiod, într-unul din poemele sale, aminteste, ca un ultim răsunet a generaţiei divine de eroi din timpurile străvechi, răspândiţi pe toată suprafaţa imensă a globului, eroi dintre care unii au murit în războiul "Thebei", ceilalţi ducându-se departe peste mare au căzut la Troia din cauza Elenei, Acestora, zice dânsul, Joe, fiul lui Saturn, le-a destinat locuinţe în insulele cele fericite de la marginile pământului, unde ei duc o viaţă fără griji, unde pământul de trei ori înfloreşte şi de trei ori produce fructe dulci,

Tumulul sau mormântul lui Achile

Homer, cântăreţul războiului troian, ne povesteşte despre Achile, ducele curajoşilor ostaşi Mirmidoni şi al altor triburi învecinate, fiul lui Peleu, Domn peste poporul Pelasg al Mirmidonilor şi a zeiţei marine Thetis, fiica lui Nereu. Din războiul troian, Iliada nu ne spune despre moartea lui Achile, însă în Odiseea aflăm doar că a

căzut în război, trupul sau fiind îmbrăcat în straie divine, înainte de arderea pe rug,, iar osemintele aşezate alături de osemintele lui Patroclu, într-o urna de aur, peste care grecii au ridicat un tumul mare şi înalt pe ţărmurile Helespontului, pentru a fi văzuţi de toţi de-atunci şi de cei care vor trăi în viitor. Aceasta este povestirea lui Herodot referitoare la înmormântarea lui Achile nu departe de ţărmurile Helespontului.

Continuarea si întregirea Iliadei, o face Arctinos, poetul din Milet, unde ne spune ca Achile a fost ucis la Troia de Paris, fiul lui Priam, ajutat de zeul Apollo şi cum corpul acestuia a fost rapit din mîinile inamicilor de către Ajax si Ulise. Thetis este cea care ridică cenuşa de pe rug, ducând-o pe insula Leucc (Albă) sau insula Serpilor de la gurile Dunării. ridicând un tumul  deasupra.

Dintre aceste două versiuni, cea adoptată şi susţinută de către cei mai competenti poeţi, a fost a lui Asctinos.
Pliniu ce bătran, spune ca mormântul se află pe "insula Achillis" la 50 mile romane de Delta Dunării, acolo unde se află şi templul construit acestor eroi.
Geograful roman Mela -Achile este înmormântat în insula numită Achil-iea dintre Boristene şi Istru.
Cultul eroic a lui Achile din Insula Leuce, a avut o mare

răspândire în  toată antichitatea greco-romană, nu numai în marile centre comerciale ale Mării Negre, dar şi în diferitele porturi şi oraşe din arhipelagul Adriatic.
Aceasta este prima epocă preistorică a comerţului mereu viu de pe Marea Neagră, epoca în care insula Leceu, actuală a Serpilor, apare cu drepturi suverane asupra Pontului, dominând toate navele şi toate mărfurile pe această mare, extinzându-şi inluenţa asupra tuturor  imperiilor din arhipelag.
Această insulă mai era renumită şi ca o insulă tămăduitoare pentru trupurile rănite şi sufletele împovărate.

.............................................................................................................................................................
inspirat, copiat, plagiat  - sau cum vreti sa spuneti - din Dacia Preistorica a lui Nicolae Densusianu.

"În pietre,nemuritori, suntem noi, numai noi"

Dacii dintre noi!

S-a vorbit foarte mult despre sutele de statui de Daci, care se află prin muzeele lumii. Întrebările care s-au pus de-a lungul timpului, rămân încă fără răspuns şi nu le voi repeta. Răspunsurile nu se află în manualele şcolare. care nu vorbesc despre Ţara lui Montu sau despre împăraţii Daci care au condus imperiul roman după înfrângerea Dacilor.

Vreau doar să fac o scurtă călătorie prin locuri unde strămoşii noştrii şi-au lăsat o parte din sufletul lor nemuritor şi să aduc în faţa dumneavoastră şi lucruri mai puţin ştiute, foarte controversate şi misterioase. Trezirea conştiinţei naţionale, este din ce în ce mai vizibilă, mai ales datorită descoperirilor actuale. Foarte mulţi încep sa vadă şi faţa nevăzută a istoriei, ascunsă cu atâta abilitate de interesele obsure ale celor care nu ne-au recunoscut niciodată!

Pornim în călătoria noastră spre prima statuie aflată la Dunăre, pe malul stâng lângă Orşova, în zona cataractelor de la Cazanele Mici, în locul unde fluviul are cea mai mare adâncime, 120 m. Această statuie, este cea mai mare din Europa, 55 m înălţime si 25 lăţime, mai mare decât Colosul din Rhodos şi decât cea a lui Hristos de la Rio de Janeiro.
Realizată intre anii 1994 si 2004, după ideea stralucită a D-lui Iosif Constantin Drăgan, de 12 sculptori alpinişti, printre care sculptorul Florin Cotarcea, care a comandat această echipă.

În continuare, facem o incursiune în viitorul apropiat şi ne îndreptăm atenţia către minunatul proiect al sculptorului Ivan Jinaru, care ne spune, citez: "cu îngăduinţa părintelui Arsenie Boca, ofer ţării mele proiectul Deceneu şi Dacii. Susţinerea pentru realizarea acestui monument este flacăra redevenirii noastre".

În acest proiect, pe lăngă un impunător Deceneu de 3 metri, care va veghea din vârful imensei coloane de 33 metri (vârsta la care Iisus a fost crucificat), vom găsi 12 daci, de aprox. 3 metri,  reproduceri după statuile de daci aflate astăzi in Italia, pe Arcul lui Constantin. Locaţia încă nu se cunoaste, dar se vrea asociata cu clădirea parlamentului României.

Pentru mai multe informaţii despre acest minunat proiect, vizitaţi şi  http://adevaruldespredaci.ro/proiectul-deceneu-si-dacii-un-proiect-impresionant-realizat-pentru-retrezirea-acestui-neam/

După o scurtă pauză la Deva, la statuia ecvestră a lui Decebal, dezvelită în 1978 şi realizată de scultporul Ion Jalea,

mergem până în Turcia, la muntele Dacilor nemuritori, Nemrut Dagi. un loc de care multi români nu au auzit şi nu ştiu ca există.

Descoperit în anul 1881, de către arheologii germani, oraşul megalitic aflat la o altitudine de peste 2000 metri, pe unul din platourile munţilor Anti Taurus, nu face decât să ne arate cât de complexă şi importantă a fost existenţa strămoşilor noştrii daci.

Numele de Nemrut Dagi, se traduce în Dacii nemuritori sau nemurirea Dacilor. Arheologii atribuie construcţiile şi statuile descoperite, civilizaţiei commangenilor, care în anul 80 i.C. conduşi de regele Antioch I, şi-au declarat independenţa regatului, aflat la graniţa a doua civilizaţii imense, cea greacă la apus şi cea persană la răsărit. Moştenirea culturală lăsată de acest popor cu puţini locuitori, este incredibilă şi plina de mister.

În acest loc acoperit cu pietre albe,  găsim o piramidă conică, două temple si nenumărate statui sculptate în piatră de dimensiuni impresionante - 8-10 metri şi mormintele sub forma de tumuli, aflate pe marginea complexului, prădate încă din antichitate de către legiunile romane. 

Mormintele-tumule au fost ridicate în est, vest şi nord, din roca muntelui, având o curte interioară. Cel mai impunător, aflat în estul sanctuarului, are o terasă largă, în care au fost amplasate cinci statui colosale, un altar piramidal pentru focul veşnic închinat zeului Mitra şi temple din care au rămas rămăşiţe de zid. Zeii care tronau în faţa tumulului sunt Apollo – Mithra, zeul Soarelui, Nuna – zeiţa fertilităţii, Jupiter – Oromasdes, Ares – Herakles – Artagnes, zeul războiului.

Muntele Nemrut Dagi rămâne cel mai misterios loc din Turcia. Numeroasele inscripţii descoperite în situl arheologic nu i-au putut ajuta pe experţi să determine, cu exactitate, istoria acestui popor misterios. De exemplu, un text antic descoperit pe muntele sacru, susţine că la doar câtiva ani după moartea regelui Antioch I, o stea uriaşă a apărut pe cer. Din acest loc ar fi plecat magii spre Bethlehem, urmărind indicaţiile precise ale luminii de pe cer.

Aceste descoperiri nu doar că au ridicat foarte multe întrebări despre Muntele Dacilor Nemuritori, dar a şi adâncit misterul cu privire la un popor rupt parcă din rândul Dacilor.


Acest mister, este întărit şi de sutele de statui de daci, răspândite prin toate colţurile Europei, în mod special în capitala fostului Imperiu, Roma, unde Dacii, deşi învinşi, au expresii de învingători. Cărui popor învins si subjugat de imperiu, i s-a mai acordat o asemena atentie? 

Printre ele însă, de departe se remarcă cele 8 statui colosale de Daci, aşezate  pe cele 8 coloane corintice cu care este ornat Arcul lui Constantin. Cei 8 Daci cu atitudine demnă, cu mîinile împreunate şi cu privirea lor liniştitoare, scrutează zarea, dincolo de orizonturi, către Dacia lor cea Sfântă.

Muzeul din Vatican nu este nici el ocolit de Daci. În galeria Chiaramonti găsim un bust de nobil Dac, de o înălţime impresionantă de 3 metri cu tot cu soclu, realizat din marmură frigiană violacee cu vinişoare, iar în sala Braccio Nuovo, deosebit de expresive se găsesc trei capete de Daci.

Ne vom opri în câteva locaţii din întreaga lume, cu astflel de statui, începând din Turcia, cu statuia descoperită la Efez, localitate antică din Ionia, la malul mării Egee, în anul 1764, din marmură pavonazzetto, cu înălţimea de 1.76 metri - dimensiunea iniţială fiind de 3,15 metri.

La muzeul Louvre - Franţa găsim alte statui de Daci

Continuăm cu Bruxelles, Belgia la Muzeul de Artă şi Istorie, unde găsim o statuetă acefală de barbar, de 0.72 metri, din marmură albă, care se presupune a fi de dac, după îmbrăcăminte şi poziţia mîinilor.

Fugim până la Ierusalim, la Muzeul Israelului, unde găsim un bust de dac, de 0.85 metri, din marmură gălbuie cu striaţii roşiatice, probabil din perioada lui Traian.

În Rusia la Muzeul Ermitaj, se află Bustul de Dac decoperit în anul 1855, în fundaţiile care ating Forul lui Traian şi care la voinţa lui Alexandru II, în 1861 este adus de la Roma, alături de al 2-lea Bust de Dac, nobil Dac - Pileatus - realizat din marmură de Carara.

În Cehia la Praga, o colecţie privată conţine un cap de Barbar (capilatus), asemănat cu un cap de dac din scena LXXII de pe Columna lui Traian, realizat din marmură cu cristale fine şi găsit în nordul Balcanilor.

Călătorind până în Danemarca, putem găsi un Bust de Dac (Capitalus), cu o înălţime de 0.52 metri, din marmură, datată din perioada târzie a lui Traian (98-117 d. Hr.) - începutul domniei lui Hadrian (117-138 d. Hr.),

şi un Cap de Dac (Capitalus) de 0.44 metri înălţime din marmură albă de provenienţa italiană, datat

din mijlocul domniei lui Traian.

Mergem în Germania, La Muzeul din Berlin unde ne aşteaptă un Cap de Dac, din marmură albă, înălţime 0.50 metri, ce provine din colecţia de la Villa Aldobrandini (Roma).

În Anglia, la British Museum din Londra, este expus un Barbar (Dac), din marmură albă.

În încheiere, vă mai prezint alte statui de Daci aflate prin marile muzee, menite să stârnească admiraţia şi să încânte privirile zecilor de mii de vizitatori, prin atitudinea mândră, liniştitoare şi înţeleaptă, binecunoscută multora de acum şi de la începuturi. 

                    

"O treaptă de pământ,o treaptă de piatră

Şi-am ajuns la pirosfera veacurilor, la muma-vatră

Ea ne-a ocrotit sufletul la sân

In leagănul câmpiei doinit de ape,

Sub streaşina muntelui cu creştet stăpân,

De singurătatea lui Zamolxe aproape.

Încă de mici am râs de moarte,am tras in nori cu săgeţi,

Potolind setea dusmanilor cu sânge şi otravă.

După agerimea fierului ne-au spus daco-geţi,

După strălucirea aurului ne-au adulmecat ca o fiară bolnavă.

Loviţi,am izbit totdeauna în piept,

Coborând din stâncă fulgerul drept.

De teamă să nu înviem,

Ne-au risipit cetăţile, ne-au ucis altarele,

Toate frumuseţile, ca-ntr-un blestem,

Ni le-au schilodit. Şi-am rămas doar cu soarele.

Din el ne-am croit poteci în pădure, în munte,

Am podidit cu lacrimi şi spice câmpia,

Langă vetre mărunte

Am logodit timpul cu statornicia.

Dacă te uiţi bine,apoi

În pietre,nemuritori, suntem noi, numai noi".

Ion Brad