RĂZBUNAREA DACILOR

Cucerirea Romei de către urmașii lui Decebal

Decebal, un general desăvârșit, temut de toată lumea, a lăsat urmașilor săi, un bagaj de cunoștințe în arta războiului, demn de toată considerația vremurilor trecute și viitoare, dar ignorat cu desăvârșire de către deținătorii de ”diplome academice” de la noi. Generalii care i-au fost alături în războaiele Daco-romane, precum și urmașii acestora, au jucat un rol important, esențial putem spune, în evenimentele ce au urmat după ocuparea unor provincii strategice ale Daciei de către armatele lui Traian.
Ca general, Decebal se face repede remarcat prin atacurile fulgerătoare îndreptate împotriva imperiului roman, abilitățile sale militare regăsindu-se în victoriile obținute, prin uciderea generalilor romani și exterminarea legiunilor acestora. După atacul fulgerător împotriva Moesiei guvernate de Oppius Sabinus, decapitat de Dacii marelui General, în anul 85 regele Duras îi cedează tronul Daciei lui Decebal, care cu această ocazie, în batjocură, îi cere împăratului romei Domițian, ”doi oboli de locuitor roman” pt. a avea pace în interiorul granițelor imperiului. Bineînțeles că doi ani mai târziu, în 87 Domițian nesuportând umilința generalui Dac, își trimite armatele conduse de generalul Cornelius Fuscus, să atace Dacia. Confruntarea are loc la Tapae, unde romanii sunt pur și simplu exterminați de Dacii lui Decebal, iar generalul roman Fuscus, ucis. Astfel Decebal devine cel mai de temut adversar al romei. (pasaj ”extras” din manualele de istorie – cele inexistente!)
”Om cu mare pricepere în treburile războaielor, cu mare iscusință și în executarea operațiunilor de luptă. Știa foarte bine când să se retragă, era meșter în a întinde o cursă și în a câștiga victoria în luptă, iscusit când era cazul să profite din plin de victorie sau când era în folosul lui să părăsească bătălia, dacă se simțea în inferioritate. Aceste însușiri au fãcut din Decebal pentru multă vreme un adversar al romanilor demn de temut.” (Istoria romană, 67, 6). Un portret pe care îl regăsim la aproape toți generalii lui Decebal și a urmașilor acestora, care după 117, prin războaiele Dacilor Liberi împotriva cotropitorilor, au adus roma, de nenumărate ori în prag de a se retrage din cele câteva provincii ocupate ale Daciei.
Nu la fel putem spune despre generalul Vezinas, care suferă o înfrângere usturătoare în ofensiva romanilor conduși de Tettius Iulianus, în anul 89 în același loc, la Tapae, unde Decebal exterminase armatele lui Fuscus.  ”...Vezinas, cel care era mâna dreaptă a lui Decebal. Deoarece nu poate scăpa cu fuga, arătându-se viu, s-a prefăcut că este mort, căzând la pământ, și prin acest șiretlic se furișă noaptea, fără să fie văzut.” (Istoria romană, 67, 10).
Din păcate, nu găsim informații scrise despre generalii lui Decebal, care au luat parte la războaiele din 101-102, dar putem merge la Columna lui Traian, la scena Victoriei și scena Păcii, unde identificăm 12 generali și corpuri de armată, infanterie și cavalerie, ale victoriosului Decebal. Însă lipsa informațiilor despre generalii Daci o găsim aici: http://dacul-mailo.blogspot.ro/2014/10/intre-secolele-i-xiii-o-mie-de-ani-de.html.

În 106, moartea lui Decebal nu a reprezentat pentru Dacia, decât un moment de cotitură și o grea încercare pentru Imperiul Dacic. Patru dintre generalii Daci fiind luați prizonieri de romani și duși la roma în cortegiul triumfal al lui Traian. Prezența lor o simțim și acum în capitala Italiei, imaginea lor rămânând pentru eternitate pe arcul lui Constantin. Urmașii generalilor ”prizonieri” ai lui Decebal, ajung generali ai armatei romane, doi dintre ei ajungând împărați ai romei, Regalianus în anul 258 și Galerius în 305.
Dar nu toți generalii care au luptat pt. apărarea Daciei au fost uciși sau făcuți prizonieri. Cei care au scăpat, s-au retras în afara provinciilor ocupate și, alături de Dacii Liberi încep din 117, preludiul a ceea ce anticii numesc ”nebunia Geților”, nebunie care timp de aproape 200 de ani o găsim  în atacurile sângeroase asupra trupelor romane din provinciile ocupate ale Daciei, și nu numai. Tactica folosită de toți generalii Dacilor, pe care o regăsim ulterior la toți marii Voievozi ai principatelor Daciei, este aceeași pe care Decebal o folosea când, în repetate rânduri trecea Dunărea și ataca Moesia.
În 117-118 în urma morții lui traian, se declanșează marea răscoală a Dacilor din interiorul provinciilor ocupate, prilej cu care armatele Generalilor lui Decebal din Dacia Liberă, pătrund în zona ocupată de romani și distrug pe rând orașele Ulpia Traiana, Apulum, Tibiscum, Potaissa, Porolissum, ucigându-l pe Iulius Quadratus Bassus, guvernatorul provinciei.
Noul succesor, Hadrian își pune serios problema de a părăsi provinciile ocupate ale Daciei, la fel cum a făcut cu provinciile create de traian, Mesopotamia și Armenia, dar la sfatul apropiaților, hotărește să întărească apărarea provinciilor Dacicie, vitale pentru imperiu, prin bogățiile minelor existente de aur, argint, sare, etc. Dezastrul produs de atacurile Dacilor este atât de mare, încât  îl determină pe Hadrian să  vină personal să restabilească ordinea. Măsurile luate de acestea sunt: părăsirea provinciilor Dacice din sudul Moldovei și din întreaga Muntenie, dărâmarea podului lui Apollodor, pt. ca Dacii să nu mai poată invada Moesia, împărțirea provinciei ocupate în Dacia Inferior și Superior, pentru o mai bună administrare. Cu toate acestea, fiindcă situația nu s-a calmat, Dacii provocând în continuare pagube și dezordine imperiului, în 118 împăratul Hadrian revine și mai crează o provincie, Dacia Porolissensis.
O strategie de slăbire a puterii Dacilor de către împărații romani, a fost recrutarea și trimiterea Dacilor din provinciile ocupate, în cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului, Britannia, Pannonia, Moesia, Syria sau Cappadocia, metodă insuficientă însă pt. un control total al zonei. Inscripțiile găsite în zonele în care au ajuns trupele de cavalerie sau de infanterie (peste 10 000 de războinici Daci), numite Dacorum, stau mărturie în susținerea acestor ”relocări” de forțe, și ne arată faptul că dacă romanii au putut strânge peste 10 000 de războinici Daci, numai din teritoriul ocupat, care reprezenta 14% din suprafața Daciei, armatele Dacilor Liberi erau suficient de numeroase încât să pună în pericol imperiul roman, după unele studii, ridicându-se la peste 20 000 de războinici.
În aceste condiții în care forțele militare ale Dacilor erau comparabile cu cele ale romanilor, în condițiile în care un guvernator roman este ucis pe teritoriul ocupat al Daciei, în condițiile în care, pt. o mai mare liniște în imperiul roman, împăratul decide să distrugă suprastructura podului lui Apollodor (o altă minciună sfruntată, acel pod fiind de fapt construit de Apollodor pe structura unui pod deja existent) pt ca nu nu cumva Dacii să invadeze imperiul, în aceste condiții vă întreb, cum a început simbioza Daco-romană??? Probabil că în cei 11 ani care au trecut de la victoria răsunătoare a romanilor din 106, este prematur să ne punem astfel de întrebări, așa că poate evenimentele ce le voi relata mai departe ne vor lămuri cum s-a desfășurat această ”simbioză”! Să nu uităm că ocupația romană în Dacia, a fost de aproximativ 165 de ani!
În provincia ocupată de romani, aparenta liniște se instalează, roma concentrându-se pe golirea minelor de aur, argint, sare, etc. Generația generalilor Daci care i-au fost alături lui Decebal în cumplita înfrângere, este pe sfârșite, dar se ridică urmașii acestora, care preiau ”moștenirea militară” a marelui general Dac și în anul 143 începe ceea ce romanul Aelius Aristide numește ”războiul provocat de nebunia geților”, război în care Dacii din interiorul provinciei ocupate, alături de Dacii Liberi pustiiesc tot ce le iese în cale, totul culminând cu anii 157-158 când intensitatea este atât de mare încât chiar împăratul este nevoit să intervină și să lupte împotriva Dacilor, într-un final stabilind o oarecare ordine și luându-și titlul de Dacicus Maximus.
Peste 10 ani, 167-170, atacurile Dacilor Liberi aliați cu triburile germanice, în special cu Goții, aproape că îngenunchează forțele de apărare ale romanilor, guvernatorul provinciei ocupate, Claudiu Fronto, fiind ucis în luptele cu Dacii, granițele de nord ale imperiului fiind sub asediu permanent, situația degenerând și căpătând proporții catastrofale pentru imperiu și datorită molimei de ciumă care face ravagii, întreg imperiu roman fiind zguduit din temelii! Situația apărării provinciei ocupate fiind atât de gravă, aproape anihilată, romanii sunt nevoiți să aducă legiunea a V-a Macedonica pentru întărirea granițelor de nord și asigurarea accesului pe Valea Arieșului, către minele de aur din Munții Apuseni.
În această încercare de eliberare a provinciei Dacilor, nici măcar Ulpia Traiana nu a scăpat de furia Dacilor aliați cu Goții, cartierele mărginașe fiind incendiate odată cu templul zeului Liber Pater din inima capitalei. Atât de mare a fost amploarea acestor atacuri ale Dacilor, încât toată provincia a fost afectată, iar pe locuitorii din Munții Apuseni îi determinâ să-și ascundă contractele de închiriere, vânzare sau împrumut, în galeriile dezafectate. Este vorba de cele 25 de tăblițe cerate descoperite în galeriile de la Roșia Montană.
Ceea ce urmează însă după 170, este peste înțelegerea multora care acum simt cum le curge prin vene, ”un sânge de traian”.
Urmașii generalilor lui Decebal, cei din a 3-a și a 4-a generație vor da lovitura finală pentru eliberarea provinciei ocupate de romani, moștenirea strategico-militară lăsată de marele General al Dacilor, fiind pusă în practică cu succes. Pe parcursul a 100 de ani, între 170 și 270, în alianță cu Goții, Dacii izbutesc să extermine stăpânirea romană de la nordul Dunării. Între anii 184-185, doar Commodus ”...a restabilit stăpânirea în Dacia” lui traian. Războaiele se succed unul după altul și în perioada împăraților Macrimus și Maximinus. Provincia ocupată a Daciei este supusă acestor presiuni militare permanente, și primește o lovitură devastatoare din partea Carpilor, care în 245-248 ajung la Apullum și iau prizonieri. C Valerius Serapio, ca semn de mulțumire și recunoștință că a scăpat ”din captivitatea Carpilor”, dedică un altar lui Jupiter
În aceeași perioadă,, Costobocii, neam Dacic din nord,  datorită măiestriei generalilor militari, devastează imperiul roman de la nord la sud ajungând până în apropierea Atenei, roma primind o lovitură de imagine greu de suportat.
După doi ani de războiae sângeroase, împăratul Filip Arabul reușește să restabilească o pace fragilă, care ține până în 250-251, când luptele reîncep, iar împăratul Decius este ucis undeva pe teritoriul Dobrogei în luptele duse cu Dacii aliați cu Goții.

Toată această peioadă de ocupație romană a provinciilor Daciei, culminează cu urcarea pe tronul marelui și civilizatorului imperiu al romanilor a lui Ragalianus, despre care Historia Augusta afirmă că ”... a fost un bărbat renumit în arta militară... fiind potrivit pentru conducere; se trăgea din poporul Dac. Și după cum se crede, era rudă cu Decebal însuși” (Regalianus, 10).
Imperiul roman, care pe timpul lui traian cucerea Dacia, ajunge sub stăpânirea urmașilor lui Decebal. Visul și ambiția civilizatorilor romani au avut efect devastator pt roma!
Un singur lucru mai lipsea pentru ca răzbunarea lui Decebal să fie completă, și anume schimbarea titulaturii imperiului din cel roman în cel Dacic, încercare aproape reușită de un alt împărat Dac, pe numele lui Galerius, cel care în 293 devine Caesarul romei, și cel care în 311 emite primul edict de toleranță față de religia lui Chistos.
În fața celor întâmplate, motivul pentru care adevărul este ascuns chiar de oficialitățile române, rămâne în continuare cel mai mare mister al acestor întâmplări!

Dacul Mailo

.

DACIA MARE SUB CONDUCEREA MARELUI REGE TRACO-GETO-DAC - BUREBISTA

Prima intervenție a statului roman în Peninsula Balcanică a avut loc către sfârșitul secolului al III-lea î.H., în timpul celor două războaie ilirice (229/228 și 219 î.H.). Apoi, în urma celor trei războaie macedonene (215-201, 200-197, 171-168 î.H.), a fost lichidată independența statului macedonean, Roma ajungând să domine în Peninsulă. Dominația ei a fost consolidată după 146 î.H., când republica romană, reprimând răscoala macedonenilor și a ligii aheene, a transformat Grecia și Macedonia în posesiuni ale sale.

De acum, Roma începe înaintarea spre Dunărea de Jos, în spațiul Geto-Dac, când stăpânii locului duceau lupte pentru alungarea celților și bastarnilor.

Îndelungata rezistență împotriva celților a determinat - pe fondul dezvoltării maxime a Latenului Geto-Dac - perfecționarea sistemului lor defensiv, dar și a armamentului ofensiv, căci nu era vorba numai de rezistență, ci și de alungarea invadatorilor străini: sciții, celții, bastarnii.

În fața celui mai mare pericol care venea dinspre sud, unitatea politică a regatelor Traco-Geto-Dacilor, cum am spus, se impunea. O unitate pregătită de întreaga dezvoltare de până atunci dar și grăbită de înaintarea romană.

       ”CEL DINTÂI  ȘI CEL MAI MARE DINTRE REGII TRACIEI”

Această unificare a întregului teritoriu al națiunii Traco-Geto-Dace a fost realizată sub conducerea lui Burebista (c. 82-44 î.H.), ”cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia” (cf.15/125, s.n.). Acesta, cum arată Strabon (VII, cap.III, paragraful 11), ”luând în mână cârma neamului său, a ridicat poporul copleșit de nevoi din pricina nesfârșitelor războaie și atât de mult l-a îndreptat prin anumite deprinderi, viață cumpătată și ascultare de porunci, încât doar în puțini ani a făurit o mare împărăție și a adus sub stăpânirea Geților pe cei mai mulți vecini. Ba chiar și de romani era de temut, deoarece trecea neînfricat Istrul și prăda Tracia până în Macedonia și Iliria”, (cf. 117/II, 174, s.n.).

Această operă unificatoare și de adevărată renaștere a națiunii Traco-Geto-Dace din starea din care o aduseseră ”nesfârșitele războaie” a fost rezultatul unei strânse conlucrări între autoritatea civilă și cea religioasă, practica aceasta fiind, după Strabon, coroborat cu Herodot, de mult îndătinată la Traco-Geto-Daci. Strabon o spune textual: ”Pentru convingerea poporului, el (Burebista, n.n.) a conlucrat cu Deceneu, un vraci care a pribegit prin Egipt și a învățat anumite semne prevestitoare prin care deslușea vrerile divinității”. Ca și ionianul Pythagora, ca și Zalmoxis odinioară, Deceneu însuși a fost pătruns de ”suflul divin”. Cât de puternică trebuie să fi fost autoritatea celor doi - Marele Rege și Marele Preot - asupra poporului lor poate reieși și din aceea că Geto-Dacii, ,,în semn de supunere..., s-au lăsat înduplecați să taie vița-de-vie și să trăiască fără vin, o abstinență extraordinară, comparabilă doar cu abținerea de la consumul de carne, considerată de Traco-Geto-Daci ”ca o poruncă dată de Zalmoxe” (Strabon, ibidem, paragraful 5 . cf. 117/II, 167).

Astfel, după celebra inscripție de la Dyonisopolis, Burebista a ajuns, în epoca sa, cum deja am spus și nu este excesiv a repeta, ”cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia.” În urma unei campanii de întregire a teritoriului național, Burebista a ajuns să stăpânească ”tot teritoriul de dincoace de fluviu (Dunărea, n.n.) și de dincolo.”

Desigur, în primă urgență, pentru statul Traco-Geto-Dac se impunea înlăturarea pericolului celtic din sud-vest, vest și nord nord-vest și recuperarea teritoriilor naționale ocupate până atunci de celți. Fără îndoială că numai după temeinice pregătiri, printr-o campanie care în anul 60 î.H. i-a surprins pe adversari, de la sud la nord, din Balcani până în Moravia, Burebista, ne relatează Strabon (ibidem, paragr.11) ”a pustiit astfel pe celții care se amestecau cu thracii și cu ilirii, iar pe boi, care se aflau sub ascultarea lui Critasiros (altă formațiune celtică, n.n.), precum și pe teurisci (idem, n.n.), i-a șters de pe fața pământului. (s.n.).

Acționând astfel, Burebista evitase întâlnirea directă cu romanii, care, după trecerea Balcanilor, se orientaseră, ”era firesc!”, mai întâi spre est, către litoralul pontic, cu bogatele colonii grecești. În restul teritoriului, de la sud de Dunăre și - fără îndoială - în colaborare cu Geto-Dacii și alți ”traci” de aici, Burebista va fi întreprins campanii de pradă și de pustiire până în Iliria și Macedonia, după cum menționează Strabon.

În anul 74 î.H., romanii ajungeau, printr-o expediție, la Dunăre, în partea de est, aproape de litoralul pontic, zonă care, doi ani mai târziu, va intra, cu coloniile grecești de aici, sub controlul roman.

Aici, în sud-estul teritoriului Traco-Geto-Dac de la sud de Dunăre, pentru Burebista, care atunci se pregătea în vederea războiului cu celții, era de evitat instituirea unei stăpâniri romane. Așa se face că, în anul 62 î.H., când guvernatorul roman al Macedoniei, Caius Antonius Hybrida, printr-o expediție, a încercat să instituie această stăpânire asupra întregului ținut dintre Dunăre și Mare, Geto-Dacii, aliindu-și chiar pe incomozii bastarni, au ajutat substanțial coloniile grecești pentru respingerea atacului roman. Proba despre contribuția hotărâtoare a Geto-Dacilor în aceste lupte o reprezintă, cum deja am spus, steagurile romane, capturate atunci și duse în cetatea Geto-Dacă Genucla, a regelui Zyraxes.

Evident, pentru moment pericolul trecuse, dar primejdia romană rămânea și ea nu putea fi contracarată decât prin desăvârșirea efortului de unificare politică, prin unirea teritoriilor naționale din stânga cu cele din dreapta Dunării, fapt care implica și stabilirea propriului control al acestui Stat asupra coloniilor grecești. Un precedent exista, dacă ne gândim la .protectoratul lui Zalmodegicos sau al lui Rhemaxos (sfârșitul secolului III î.H.), asupra acestor colonii.

După ce își încheiase cu mare succes campania împotriva celților pe care, cum am văzut, ”i-a pustiit” sau ”i-a  șters de pe fața pământului!” -, întărindu-se prin întregirea cu întinsele teritorii naționale recuperate de la aceștia și - fără îndoială - după alte serioase pregătiri (în timp ce în statul roman se va declanșa lupta pentru putere între Caesar și Pompei, după moartea celui de-al treilea triumvir, Crassus, în anul 53 î.H.), Burebista începe (înainte de anul 55 îHr) noua sa campanie de întregire politică, de la extremul estic - pentru a evita o angajare inițială cu trupele romane, care ar fi intervenit -, atacând și cucerind mai întâi Olbia (la gurile Bugului Hypanis), apoi Tyras (Cetatea Albă), la gurile fluviului cu același nume și pe care erau situați tyrageții, cu care va fi colaborat, după care a urmat instituirea prin forță a autorității sale asupra coloniilor grecești de pe țărmul vestic al Mării - Histria (asupra căreia asediul a durat trei ani!), Tomis, Ordessos (Varna), Messembria și Apollonia; orașul Dionysopolis, care întreținea mai de mult relații de prietenie cu regele Traco-Geto-Dac, a intrat firesc, fără rezistență, sub autoritatea lui Burebista, acesta încorporând totodată întregul teritoriu Traco-Geto-Dac din sudul Dunării până la Munții Balcani.

DACIA MARE

Astfel, înainte de anul 47 î.H., întreaga acțiune unificatoare a lui Burebista s-a încheiat, constituindu-se Dacia Mare. Cu aceasta, statul Traco-Geto-Dac ajungea una dintre marile puteri ale lumii antice. Lumea, la Roma, dorea să afle știri despre Daci și întreba pe cei cu ”trecere” pe lângă mai marii zilei, precum poetul Horațiu. Acesta mărturisește: ”Oricine îmi iese în cale mă întreabă: Hei! Bunule, tu trebuie să știi, pentru că ești în relații mai strânse cu zeii, ce ai mai auzit despre Daci?” (cf. 112/ I, 209 s.n.).

Dacii încercaseră mai întâi o intervenție pe lângă Caesar - ne informează istoricul Dio Cassius -, dar ”nu căpătaseră nimic din câte ceruseră”.

Atunci trecură de partea lui Antoniu (ibidem, 672-673). Din păcate, între Daci, între căpetenii, desigur începuse, mai exact reîncepuse dezbinarea. O spune același istoric: că nici lui Antoniu, de partea căruia trecuseră, nu i-au fost ”de mult folos, căci erau dezbinați” (ibidem, s.n.).

Dar și confruntarea cu statul expansionist roman devenea inevitabilă! Fără îndoială, cercetând raportul de forțe în cadrul luptelor interne care aveau loc în statul roman - între Caesar și Pompei -, Burebista a trimis la acesta din urmă pe grecul Acornion din Dionysopolis, diplomat care ajunsese pe lângă regele Traco-Geto-Dac ”în cea dintâi și mare prietenie”. Acesta l-a întâlnit pe Pompei în părțile Macedoniei, lângă Heracleia Lyncestis (Bitolia, n.n.), îndeplinindu-și însărcinările pe care le avea de la rege cum se arată în amintita inscripție.

Din păcate pentru regele Traco-Geto-Dac, în anul 48 î.H., după ce Pompei obținuse victoria la Dyrrachium (7 iunie), Caesar l-a înfrânt decisiv la Pharsalos (9 august), iar pe aceasta cale spre conducerea supremă la Roma îi era deschisă.

SFRȘITUL

După eliminarea definitivă a lui Pompei (45 î.H., când sprijinitorii acestuia au fost zdrobiți la Munda), ar fi urmat campania lui Caesar împotriva statului Traco-Geto-Dac, campanie pentru care dictatorul Romei începuse pregătirile; va fi ucis însă, precum se știe, în anul 44, la ”idele lui martie” (15 martie), în senatul roman, înainte de a pleca să preia conducerea armatei concentrate în Iliria în acest scop.

În același an, 44 î.H., Burebista însuși - ne spune Strabon - ”a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mână de oameni (s.n.), mai înainte ca romanii să trimită împotriva-i o expediție” (VII, III, 11 . cf. 117/II, 174 s.n.). De reținut: ”o mână de oameni!”

Actul iresponsabil săvârșit de acea ”mână de oameni” a dăunat fundamental unității și puterii Traco-Geto-Dacilor, viitorului lor. ”Împărăția” lor, de care vorbește Strabon, s-a dezmembrat ”în mai multe regiuni” - fără a se putea vorbi de o fărămițare -, poate tot în patru, cum fusese înainte de Burebista, în vremea lui Strabon fiind cinci asemenea formațiuni politice (sf. Sec. I îHs . înc.sec. I d.H.), pe care le putem numi foarte bine state, ele întinzându-se aproximativ pe spațiul viitoarelor țări românești medievale (Țara Românească, Moldova, Maramureș integral, Transilvania până la Tisa).

                                                                    Conf. univ. dr. G. D. ISCRU