Dacii, nobilii istoriei!

“În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din Nordul Africii până dincolo de Scandinavia, ţara imensă a Dacilor.”  

                                                                                                                              (Dionisie Periegetul)

În liniștea munților Carpați, se mai pot auzi amintirile vremurilor de început! Oricine pășește pe potecile înguste, oricine se lasă cuprins de liniștea enigmatică a codrilor, aude chemarea trectului! O chemare către spiritualitatea acestui popor divin, cum îl considerau bătrânii și înțelepții greci!
Sub acele poteci se află istoria noastră, cea care ne curge prin vene și care ne este adânc înfiptă în suflet! Este moștenirea noastră de la începutul Soarelui, transmisă cu sfințenie și limbă de moarte, de la Muntean până în zilele noastre, de la generație la generație!
Susurul izvoarelor amintește de sfințenia Pelasgilor, numiți mai târziu pe rând, Geți, Daci și acum Români! Adierea vântului ne dezvăluie iscusința și înțelepciunea celor d”aci, iar foșnetul frunzelor ne spune despre enigmatica tărie a bunilor și străbunilor și despre naturalețea cu care ei se uneau și la bune și la rele, cu același zâmbet demn!

“Nu pot să trec sub tăcere, faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul geţilor s-a ivit aşa din totdeauna de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic.” (Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua getarum sive gothorum”, 1597)

În toată istoria lor, Geto-Dacii sau Românii de azi, pe plan militar au fost luați în calcul de toate imperiile lumii, au fost aprigi cu inamicii și foarte darnici cu prietenii! Nu puține sunt mărturiile și admirațiile despre vitejia și înțelepciunea Geto-Dacilor, așa cum recunoaște și Lucanus în Pharsalia: "Feriți-ne, zei cerești, ca printr-un dezastru care i-ar pune în mișcare pe Daci și pe Geti, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr...".

  

Foto Gabriel Tora

Credința acestora a fost cea care ridiculiza numărul inamicilor! Nimeni nu poate să afirme că acest popor a fost un popor militarizat, cu toate astea, victoriile lor nu au fost deloc puține! Puțini sunt cei care descoperă tainele acestui neam, care întotdeauna a fost un exemplu de urmat pentru lumea întreagă!
Un popor care a dat lumii  legile cele bune și drepte, care aveau cunoștinte deosebite în orice domeniu – dovezile sunt în nenumăratele descoperiri care sunt voit ascunse și despre care oficialitățile nu scot un cuvânt – un popor care se preocupa de tainele filozofiei, cu poezia, astronomia, singurul popor care a renunțat la vicii pentru o spiritualitate înălțătoare, acest popor, în momentul când pleca la luptă devenea spaima tuturor!
Geto-Dacii pe lângă credința ce-o purtau în suflet, datorită cunoștințelor pe care fiecare oștean le deținea,  erau și  foarte buni strategi, știau să-și aleagă cu dibăcie momentele când să atace sau când să se retragă, puteau duce o luptă deschisă și în același timp o luptă de ”gherilă”. Geto-Dacii aveau tactici de luptă care destabilizau echilibrul luptei și reușeau să împartă forțele armatei adverse astfel încât să-i poată face față, armele nu erau deosebite, dar falxurile au determinat schimbarea caschetelor din armata romană. Tacticile de intimidare și inducere în eroare nu lipseau nici ele., știau să-și facă din natură un aliat, se foloseau de copaci pe care-i îmbrăcau în oșteni, se foloseau de albine pe care le trimiteau înainte pentru a creea haos în cavaleria inamică, se foloseau de tunelurile din pământ care-i făceau să dispară din fața dușmanilor, pentru a apărea în spate, lovind crunt armatele inamice! În ultima instanță cetățile, refugiile supreme, erau astfel construite încât "Geții erau invulnerabili" (Sidonius Appolinaris).

Cu aceste fapte, dar și cu vitejia și curajul fiecărui Geto-Dac pe câmpul de luptă, și-au câștigat respectul cuvenit în tumultuoasa istorie a lumii!
Arsenalul de luptă al Geto-Dacilor era  foarte bine adaptat acelor vremuri, unele dintre arme provenind din uneltele de zi cu zi pe care le întrebuințau la muncile agricole sau casnice, cum ar fi coasa, care odată cu schimbarea lamei, aceasta făcea un unghi de 180 grade cu coadă, devenind astfel o armă deosebit de periculoasă datorită rănilor pe care le provocau, scoțând inamicul din luptă!
De la Arrian aflăm că imediat după sosirea lui Alexandru Macedon la Dunăre, pe malul nordic al fluviului și-a făcut apariția în scurt timp o mică armată alcătuită din circa 4000 de călăreți și 10000 de pedestrași.
În timpul domniei marelui nostru rege Burebista, în Dacia după cum spune Strabon, se putea ridica în caz de război, o armată de 200 000 de soldați Geto-Daci!
Și cu toate astea iată cum îi descrie Iordanes în Getica – “… ce mare plăcere, ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie.
Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea occidentală…”, sau Dio Chrysostomus în Discursuri- ” Se întâmplă că am facut acum o călătorie lungă, drept la Istru şi în ţara Geţilor am ajuns la nişte oameni întreprinzători, care nu aveau răgazul să asculte cuvântări, ci erau agitaţi şi tulburaţi.
Acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi, veneam să văd oameni luptând, unii pentru stăpânire şi putere, iar alţii pentru libertate şi pace”.  Indiferent din ce punct de vedere privești situația, o singură concluzie putem trage: Geto-Dacii erau în atenția tututror, ceea ce spune mult mai mult decât ne prezintă oficialitățile noastre în tot sistemul de învățământ, educațional, informatic, etc!

Ne întoarcem însă la armata Geto-Dacilor și la conducătorii de temut al ei, și amintim ce ne spune Dio Cassius – “Decebal era foarte priceput în planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul de a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp.
Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere.
Din aceasta pricină, mult vreme a fost un duşman de temut pentru romani.”
Întotdeauna, în fruntea armatei Geto-Dacilor stătea semeț stindardul Dacic, acea ființă tricoloră cu cap de Lup și corp de balaur, cel care destabiliza psihic armatele inamice și care speria caii acestora prin șuieratul înspăimântător pe care-l scotea în bătaia vântului, dar și cel care-i îmbărbăta pe Geto-Dacii care cu mândrie și onoare luptau sub el!
Săbiile Geto-Dacilor, falxurile, mânuite cu deosebită măiestrie deveneau mortale pentru dușmani, chiar de  la prima lovitură, forța exercitată de mărimea și forma acesteia fiind decisivă în lupte, mai ales în cele cu romanii care au fost nevoiți să-și fabrice alte coifiri/căști și armuri, mult mai rezistente.
O altă armă reprezentativă pentru armata Geto-Dacilor, era arcul! Performanța lui era net superioară, tehnica prin care era făurit era atent aleasă, demonstrând pentru a cât-a oară (?!) măiestria și priceperea Geto-Dacilor! Călăreții nu aveau nicio piedică în a-și folosi arcul în goana calului, acesștia trăgând la fel de bine din orice poziție. Veninul de șarpe era ceea ce primeau cei loviți de săgețile arcașilor Daci, cum ne amintește și Ovidiu în Tristele: ”Îi vezi călare, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor. Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei. Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată. Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul pe care îl are legat la şold orice bărbat.”

Coiful la Geto-Daci, realizat cu o finețe de invidiat chiar și azi, alături de cămașa de zale, scutul, sica, lancea,  sulița, toporul, măciuca, praștia, etc, toate aceste au făcut din armata Geto-Dacilor o armată demnă de manualele de istorie din orice țară! Numai la noi lipsește!

Nu există nicio scuză a oficialităților, care în fața afirmațiilor făcute de cei care au trăit în același timp cu Geto-Dacii și care cu mărturiile lor ne umplu inimile de mândrie, respect și onoare, în fața descoperirilor arheologice recente, să te faci că așa ceva nu a existat, să minimalizezi la maxim importanța strămoșilor noștrii și mai mult, să continui sa susții că Dacii au fost romanizați, iar limba noastră că se trage din latină!
Timpul le va spune pe toate, iar Moș Timp va avea grijă de fiecare trădător și dușman al acestui neam născut la începutul Soarelui! Iar vremea pentru adevăr se apropie în pași de galop, pentru cine are ochi să vadă și urechi să audă.
Nu puțini sunt cei care în ultimul timp, în momente pline de taină și magie, sunt cuprinși cu căldură și blândețe de spiritul sfânt al Geto-Dacilor și de chemările la credință ale strămoșilor, spuse de însuși Marele Lup Alb!
Refacerea măreței cetăți a Dacilor Liberi a început!
ZĂU, ZĂU, ZĂU!

Simbolurile sacre, moștenire de la strămoșii noștrii, Pelasgii!

Se spune că istoria este scrisă de învingători, însă noi avem un proverb din bătrâni: minciuna are picioare scurte.
 Ce nu vă va învăța nimeni, niciodată, în școlile din România, este că în spatele ”marilor culturi”, întotdeauna se găsește o alta, neobservată, uitată, uneori ignorată cu bună știință.
De ceva timp, învățământul din România, în loc să se revigoreze, să aducă la suprafață noile descoperiri, să corecteze greșelile și erorile ”învechite” pe care nu le mai acceptă nici măcar un copil de la grădiniță, nu face altceva decât să ducă nedreptățile existente la un alt nivel, mai periculos decât precedentul!

Cine nu dorește să se recunoască oficial că civilizația lăsată de acest măreț popor al Dacilor, a stat la bazele civilizației greco-romane, din punctul meu de vedere, luptă doar împotriva noastră și a trecutului nostru!
Vechii bătrâni greci își au rădăcinile în civilizația Traco-Geto-Dacică, iar ca argumente stau figurile marilor zei, ca Apollo și Dionisos, importați de aceștia de la nord de Dunăre din ținuturile Hiperboreenilor, ținuturi care au dat primul și cel mai important imperiu universal, Imperiul Pelasg.
Acum 14mii de ani, la sfârșitul glaciațiunii Wurm, din podișul Transilvaniei au început să migreze în toată eurasia, excedentul de populație care din peninsula Scandinavă până în grecia și Spania, până în India, ajungând chiar  și în Egipt, după ce au trecut prin Asia mică și Mesopomia, au adunat în societate familiile și triburile răspândite prin caverne, prin munți și prin păduri, au întemeiat sate și orașe, au format cele dintâi state, au dat supușilor lor legi și au introdus modul lor de viață mai blând.
Tot bătrânii greci, cei ”înțelepți”, acordau Pelasgilor, atributul de divin, iar toți zeii, titanii și eroii din mitologia greco-romană, ca și din cea egipteană, nu sunt altceva decât suveranii marelui imperiu Pelasg, ale căror fapte impresionante, le-au asigurat prin intermediul memoriei colective nemurirea.

Munteanul este cel dintâi rege al Pelasgilor, denumit și Uranus sau Uran, care a domnit peste nordul și estul europei și peste Egipt.

Mari momente ale mitologiei Pelasge sunt descrise de Nicolae Densușianu în memorabila capodoperă Dacia Preistorică. Tumul eroilor, mormântul lui Ahile și templul lui Apollo sau Mănăstirea cea mare cu 9 altare din insula Leukea, sau Leuce, insula Albă din Marea Neagră, numită astăzi Insula Șerpilor, Brazda lui Novac, identificat de autorul Daciei Preistorice cu Asa sau Osiris cum l-au numit grecii,  simulacrele megalitice ale divinităților Pelasge din Carpați, Sfinxul din Bucegi, care se mai numea și Sfinxul lui Neag, văzut ca prototip al celui de la Gizeh, și multe altele.
Nimeni (mă refer la autorități în primul rând) de la noi nu acordă suficientă atenție vechiului alfabet Pelasg, din care au derivat alfabetele fenician, grecesc și roman, precum și runele germano-scandinave. Maria Gimbudas în lucrarea sa Vechi Civilizații europene, face o analiză a scrierilor folosite de creatorii culturii Vința-Turdaș și demonstrează folosirea alfabetului pelasg de către aceștia.

Până în secolul trecut vechile litere Pelasge mai erau încă folosite de plutașii de pe Bistrița, care nu le mai cunoșteau însă valoarea fonetică și le foloseau ca semne distinctive pentru cherestele și lemne de construcție pe care le transportau.
Se știe că alfabetele sunt precedate de sisteme de scriere criptografică, cum ar fi hieroglifele egiptene și mayașe, care la rândul lor își au originea în semne și simboluri cu caracter ezoteric, pline de semnificații. Importanța acestor simboluri, la noi o găsim în folclor, sculptate în lemn și uneori în piatră, brodate pe haine, aceste semne tainice ale vechilor Pelasgi sunt ignorate cu bună știință de autorități, importanța lor fiind redusă cât se poate și prin orice mijloace de acești neaveniți!

Iată câteva dintre simbolurile sacre care din timpurile divinilor Pelasgi au ajuns până în timpurile noastre:

Cercul
Semnul eternei reîntoarceri, al timpului care este ciclic, spre deosebire de timpul istoric, liniar, punte între ce a fost și ce va fi, timpul mitic este un timp al repetabilității orientat ritual către origini. Este un timp al eternei întoarceri la izvoare și rădăcini, la momentul inițial al creației. Cercul mai este legat în mod evident de cultul solar, simbol al perfecțiunii și regenerării, al mișcării veșnice pe o traiectorie care nu are început și nici sfârșit. Pus deseori în legătură cu soarele este motivul calului, des figurat, având importante calități apotropaice, fiind şi un simbol al măreţiei şi al frumuseţii desăvârşite; în viziunea populară, carul soarelui este tras de cai albi, care au sarcina de a „transporta” lumina pe întreaga suprafaţă a pământului. Asociat cursei cailor este şi motivul vârtelniţei cu patru braţe. Motivul cailor ca simbol solar este prezent şi în multe balade şi colinde.
. Cercul ca simbol solar își are reprezentarea sa și în dans. Hora, la origine un dans sacru, hora se juca la răsărit, în sensul mișcării aparente a soarelui pe cer, se deschidea în spirală pentru a urca din vale pe înălțime și se recompunea în cercuri concentrice, care se putea roti și în sensuri opuse, redevenind un cerc mai mare. Ridicarea mâinilor în dans, inițial desprinse și apoi prinse din nou în joc, era o preamărire a soarelui, o formă de adorație, iar baterea pământului cu piciorul, era un act prin care era fertilizat de energia solară. ”Bate hora din picioare, Să răsară iarăși soare, Bate hora tot pe loc, Să răsară busuioc.” Se poate trage deci concluzia că hora era și un act magic, menit să alunge întunericul, să risipească tenebrele și să invoce lumina izvorâtă din soare, Ochiul Lui Dumnezeu. Și nu trebuie uitat faptul că forma rotundă a acestei planete pe care locuim, nu este o descoperire a acestui mileniu. Cei vechi știau mai multe decât ne închipuim.
Până acum 40 de ani, țăranii din Munții Orăștiei întâmpinau răsăritul soarelui cu o horă, adunându-se de cu seară ca să ajute soarele nou să răsară la echinocțiu de primăvară.

Crucea Lumii
Numită uneori și Mundane Cros, adică Crucea Lumii, roata solară este semnul cel mai vechi din care au derivat crucea și zvastica. Se mai poate vedea pe troițele din lemn de la noi. Până nu demult, să tot fie o jumătate de secol, străbunicile noastre desenau roata solară pe cozonaci, o încondeiau pe ouăle de paște sau făceau covrigi cu această formă.

Zvastica
La Curtea de Argeș se afla înmormântat un personaj de rang înalt, bănuit a fi unul dintre primii Basarabi, Basarab I-ul sau după unii chiar legendarul Negru Vodă, care este de obicei identificat cu Tarhomir, tatăl lui Basarab I. Pe mantia și pe giulgiul lui sunt brodate numeroase zvastici. Acest fapt ar putea părea cel puțin ciudat pentru cei obișnuiți să asocieze acest simbol cu nazismul. Vasile Lovinescu relatează în Dacia Hiperboreeană un incident petrecut în urmă cu vreo 60 de ani, când niște legionari își făceau propagandă într-un sat de munte, arborând alături de tricolorul Românesc, steaguri cu zvastică. Ei au fost foarte uimiți când un bătrân țăran le-a spus că semnul acela nu poate fi nemțesc, întrucât e de-al nostru din vechime, încă de pe vremea Urieșilor. Zvastica era un străvechi semn inițiatic al nemărginirii în timp și spațiu, al regenerării necontenite a vieții, al focului sacru capabil să îndepărteze demonii întunericului. Așa o considerau vechii locuitori ai Daciei, care o gravau pe uneltele de os, pe oale sau pe arme. Zvastici apar și pe covoare, scoarțe sau piese de mobilier, ba chiar și pe monezi. Tot în Dacia Hiperboreeană, Vasile Lovinescu se referă la o monedă ce are pe avers o clădire, pe zidul căreia apare un cap de taur și o zvastică. Autorul consideră că este reprezentarea Cetății Soarelui, numită și Mânăstirea Albă, templul și centrul de cult al lui Apollo, zeul luminii pe care grecii l-au importat din nordul Hiperborean, localizat de mai mulți istorici și arheologi în Insula Șerpilor din Marea Neagră, numită în antichitate Insula Albă. Despre semnificațiile acestor denumiri s-a scris atât de mult, încât nu mai are rost să mai insistăm aici.
Zvastica este simbolul soarelui de primăvară, al dimineții, al naturii ce renaște, atunci când e orientată spre dreapta, iar când se orientează spre stânga stânga ea reprezenta un dublu z, monograma lui Zamolxe.

Crucea cu raze

Până la ora actuală, la Tărtăria apare cea mai veche reprezentare a acestui simbol, crucea cu raze. Interpretările care s-au dat simbolurilor de pe plăcuțele de la Tărtăria sunt multiple, mulți sugerând că nu pot fi puse în corelare cu simbolurile sumeriene, care aveau să apară o mie de ani mai târziu. Numai că în Sumerul mesopotamian au apărut ca scriere deja structurată! Conform scrierii sumeriene, pe plăcuțele ritualice de la Tărtăria apar zeul Su (pronunție Saue), reprezentat de simbolul „H” – scăriță – și zeul Anu, reprezentat de „crucea cu raze”. Este pentru prima dată în istorie când apar ambele simboluri religioase. Casta preotească a perpetuat aceste simboluri, oriunde a ajuns în peregrinările misionare. Și nu întâmplător Tărtăria se afla la poalele Munților Șu.Re.Anu, trei ipostaze ale divinității solare primordiale, regăsite în cultul de la Tărtăria, în religia egipteană și în religia mesopotamiană.   Toate având ca simbol crucea cu raze și ca animal devotat șarpele, simbol al energiei. Su sau Saue de la Tărtăria este cel mai vechi și cel mai enigmatic zeu al timpurilor de început. Este reprezentat cu două fețe privind în direcții opuse și a fost venerat, după cum s-a dovedit arheologic, pentru prima dată pe aceste meleaguri, în sanctuarul de la Tărtăria. O mie de ani mai târziu a fost preluat sau pur și simplu ”dus” cu vreun val migrator în Sumer, unde era zeitate secundară, numit Saue – grafic ”H”-, Usmu și Ara. El i-a cedat locul de zeitate supremă și simbolul (crucea cu raze) lui Anu, așa cum reiese după un cilindru neobabilonian aflat în Muzeul Britanic (vezi foto). În Egipt, apare mai târziu ca Re și Ra, având ca simbol inițial crucea în cerc, apoi discul înaripat. Crucea cu raze apare la noi și pe ceramica din Munții Orăștiei, iar zeul cu două capete apare pe monedele Dacice.

Crucea
Derivată din roata solară, crucea cu patru brațe egale este emblema triunghiului luminii. Semnul celor patru puncte cum îl numea un mare preot al lui Zamolxe. Este un semn al tuturor punctelor cardinale, al totalității și unității,, al logosului creator, al centrului universului, dar și al nemărginirii.

Unii cercetători îi atribuie origine latină (nu romană!), “crux”, acesta fiind însă doar un stâlp vertical, fără “patibulum”, adică fără brațe. Pe cruce erau executați osândiții la moarte.

În istoria Dacilor crucea exista cu multe mii de ani înaintea creștinismului, ea însemnând cerul și pământul, răsăritul și apusul, viața și moastea, centrul acesteia fiind centrul universului, Soarele, pe care Dacii îl adorau.

Spirala

”Totul se spiralează” spunea Vasile Pârvan în Getica .
Este simbolul cel mai des întâlnit pe bijuteriile Dacice și este strâns legată de cultul Soarelui. Spirala Dacică este cel mai caracteristic, dar și cel mai ermetic simbol al poporului nostru. Simplă, dublă și în special triplă, ea reprezintă viața veșnică ce ne-a dat-o Daksha, creatorul poporului Dac.
Spirala este semnul nemuririi nației noastre, al răspândirii noastre în spirală spre infinit fără a ne uita, niciodată originea Dacă. Mai este interpretat cu sens de blestem pentru cei care-și uită limba și neamul!
N. Săvescu (2000) atribuie acestui tip de spirală numele de “spirală pelasgă”, denumire ce este mult mai îndreptăţită comparativ cu cea de “spirală celtă “, sintagmă utilizată de H. Hubert (1983), fără a ţine cont de faptul că atunci când se vorbeşte prima dată de Celţi în centrul europei, spirala avea deja 5000 de ani de utilizare continuă în aria ei de geneză din vestul Carpaţilor Meridionali, acolo unde trăiau Dacii, moştenitorii de drept ai spiralei. Faptul că Celţii foloseau şi ei spirala cu scopuri atropaice le trădează originea carpatică de unde au plecat, probabil, în timpul epocii de tranziţie la epoca bronzului. În acest context se pot explica numeroasele apropieri dintre Celţi şi Daci puse pe seama influenţei Celţilor, în special interzicerea scrisului, construcţia cetăţilor pe creste montane şi multe altele. Desigur nu negăm influenţe ulterioare până la războaiele regelui Dac Burebista, care i-a alungat definitiv pe Celţi din centrul europei.
În aria de origine, spirala şi meandrul n-au dispărut niciodată timp de peste 8000 de ani dovediţi, ele fiind utilizate şi astăzi de către olteni, bănăţeni şi mai ales de pădureni (locuitorii Munţilor Poiana Ruscă ) în motivele de pe covoare, haine de sărbătoare, încrustaţii în lemn, chiar dacă semnificaţia sacră a fost uitată, şi mai ales în lumânarea mortului, obicei practicat mai ales in Oltenia de Nord, unde apare fără îndoială ca simbol atropaic.

Apa

Unul dintre cele mai vechi simboluri este cel ce era tatuat pe capul marelui zeu al creației, al Genezei lumii, a celui ce și-a așezat primii 10.000 de fii - "pe poporul ales" - pe cele mai frumoase plaiuri ale lumii. Acest semn se găsește pe capul zeului "DACIA" (DAKSHA)-fiind și un simbol al apei, al potopului și al materiei. Îl găsim și astăzi peste tot cuprinsul vechii Dacii - țara pe care EL, marele zeu al genezei lumii a iubit-o ala de mult, "Țara Zeilor".

”Românul face să aibă preferinţă pentru ornamentul geometric. El evită reprezentarea naturii chiar sub forma stilizată. Acest stil ne-ar veni de la Daci, străbunii noştri, care îl deţin , la rândul lor, de la predecesorii lor, oamenii pietrei cioplite şi ai bronzului”, ne spune istoricul și criticul de artă Gh. Oprescu, referindu-se bineînțeles la faptul că oamenii pietrei cioplite și a bronzului nu sunt alții decât cei care au civilizat europa acelor timpuri, care au format primul imperiu universal, Pelasgii!
Dacul Mailo - 9 august 2015