DACIA MARE SUB CONDUCEREA MARELUI REGE TRACO-GETO-DAC - BUREBISTA

Prima intervenție a statului roman în Peninsula Balcanică a avut loc către sfârșitul secolului al III-lea î.H., în timpul celor două războaie ilirice (229/228 și 219 î.H.). Apoi, în urma celor trei războaie macedonene (215-201, 200-197, 171-168 î.H.), a fost lichidată independența statului macedonean, Roma ajungând să domine în Peninsulă. Dominația ei a fost consolidată după 146 î.H., când republica romană, reprimând răscoala macedonenilor și a ligii aheene, a transformat Grecia și Macedonia în posesiuni ale sale.

De acum, Roma începe înaintarea spre Dunărea de Jos, în spațiul Geto-Dac, când stăpânii locului duceau lupte pentru alungarea celților și bastarnilor.

Îndelungata rezistență împotriva celților a determinat - pe fondul dezvoltării maxime a Latenului Geto-Dac - perfecționarea sistemului lor defensiv, dar și a armamentului ofensiv, căci nu era vorba numai de rezistență, ci și de alungarea invadatorilor străini: sciții, celții, bastarnii.

În fața celui mai mare pericol care venea dinspre sud, unitatea politică a regatelor Traco-Geto-Dacilor, cum am spus, se impunea. O unitate pregătită de întreaga dezvoltare de până atunci dar și grăbită de înaintarea romană.

       ”CEL DINTÂI  ȘI CEL MAI MARE DINTRE REGII TRACIEI”

Această unificare a întregului teritoriu al națiunii Traco-Geto-Dace a fost realizată sub conducerea lui Burebista (c. 82-44 î.H.), ”cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia” (cf.15/125, s.n.). Acesta, cum arată Strabon (VII, cap.III, paragraful 11), ”luând în mână cârma neamului său, a ridicat poporul copleșit de nevoi din pricina nesfârșitelor războaie și atât de mult l-a îndreptat prin anumite deprinderi, viață cumpătată și ascultare de porunci, încât doar în puțini ani a făurit o mare împărăție și a adus sub stăpânirea Geților pe cei mai mulți vecini. Ba chiar și de romani era de temut, deoarece trecea neînfricat Istrul și prăda Tracia până în Macedonia și Iliria”, (cf. 117/II, 174, s.n.).

Această operă unificatoare și de adevărată renaștere a națiunii Traco-Geto-Dace din starea din care o aduseseră ”nesfârșitele războaie” a fost rezultatul unei strânse conlucrări între autoritatea civilă și cea religioasă, practica aceasta fiind, după Strabon, coroborat cu Herodot, de mult îndătinată la Traco-Geto-Daci. Strabon o spune textual: ”Pentru convingerea poporului, el (Burebista, n.n.) a conlucrat cu Deceneu, un vraci care a pribegit prin Egipt și a învățat anumite semne prevestitoare prin care deslușea vrerile divinității”. Ca și ionianul Pythagora, ca și Zalmoxis odinioară, Deceneu însuși a fost pătruns de ”suflul divin”. Cât de puternică trebuie să fi fost autoritatea celor doi - Marele Rege și Marele Preot - asupra poporului lor poate reieși și din aceea că Geto-Dacii, ,,în semn de supunere..., s-au lăsat înduplecați să taie vița-de-vie și să trăiască fără vin, o abstinență extraordinară, comparabilă doar cu abținerea de la consumul de carne, considerată de Traco-Geto-Daci ”ca o poruncă dată de Zalmoxe” (Strabon, ibidem, paragraful 5 . cf. 117/II, 167).

Astfel, după celebra inscripție de la Dyonisopolis, Burebista a ajuns, în epoca sa, cum deja am spus și nu este excesiv a repeta, ”cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia.” În urma unei campanii de întregire a teritoriului național, Burebista a ajuns să stăpânească ”tot teritoriul de dincoace de fluviu (Dunărea, n.n.) și de dincolo.”

Desigur, în primă urgență, pentru statul Traco-Geto-Dac se impunea înlăturarea pericolului celtic din sud-vest, vest și nord nord-vest și recuperarea teritoriilor naționale ocupate până atunci de celți. Fără îndoială că numai după temeinice pregătiri, printr-o campanie care în anul 60 î.H. i-a surprins pe adversari, de la sud la nord, din Balcani până în Moravia, Burebista, ne relatează Strabon (ibidem, paragr.11) ”a pustiit astfel pe celții care se amestecau cu thracii și cu ilirii, iar pe boi, care se aflau sub ascultarea lui Critasiros (altă formațiune celtică, n.n.), precum și pe teurisci (idem, n.n.), i-a șters de pe fața pământului. (s.n.).

Acționând astfel, Burebista evitase întâlnirea directă cu romanii, care, după trecerea Balcanilor, se orientaseră, ”era firesc!”, mai întâi spre est, către litoralul pontic, cu bogatele colonii grecești. În restul teritoriului, de la sud de Dunăre și - fără îndoială - în colaborare cu Geto-Dacii și alți ”traci” de aici, Burebista va fi întreprins campanii de pradă și de pustiire până în Iliria și Macedonia, după cum menționează Strabon.

În anul 74 î.H., romanii ajungeau, printr-o expediție, la Dunăre, în partea de est, aproape de litoralul pontic, zonă care, doi ani mai târziu, va intra, cu coloniile grecești de aici, sub controlul roman.

Aici, în sud-estul teritoriului Traco-Geto-Dac de la sud de Dunăre, pentru Burebista, care atunci se pregătea în vederea războiului cu celții, era de evitat instituirea unei stăpâniri romane. Așa se face că, în anul 62 î.H., când guvernatorul roman al Macedoniei, Caius Antonius Hybrida, printr-o expediție, a încercat să instituie această stăpânire asupra întregului ținut dintre Dunăre și Mare, Geto-Dacii, aliindu-și chiar pe incomozii bastarni, au ajutat substanțial coloniile grecești pentru respingerea atacului roman. Proba despre contribuția hotărâtoare a Geto-Dacilor în aceste lupte o reprezintă, cum deja am spus, steagurile romane, capturate atunci și duse în cetatea Geto-Dacă Genucla, a regelui Zyraxes.

Evident, pentru moment pericolul trecuse, dar primejdia romană rămânea și ea nu putea fi contracarată decât prin desăvârșirea efortului de unificare politică, prin unirea teritoriilor naționale din stânga cu cele din dreapta Dunării, fapt care implica și stabilirea propriului control al acestui Stat asupra coloniilor grecești. Un precedent exista, dacă ne gândim la .protectoratul lui Zalmodegicos sau al lui Rhemaxos (sfârșitul secolului III î.H.), asupra acestor colonii.

După ce își încheiase cu mare succes campania împotriva celților pe care, cum am văzut, ”i-a pustiit” sau ”i-a  șters de pe fața pământului!” -, întărindu-se prin întregirea cu întinsele teritorii naționale recuperate de la aceștia și - fără îndoială - după alte serioase pregătiri (în timp ce în statul roman se va declanșa lupta pentru putere între Caesar și Pompei, după moartea celui de-al treilea triumvir, Crassus, în anul 53 î.H.), Burebista începe (înainte de anul 55 îHr) noua sa campanie de întregire politică, de la extremul estic - pentru a evita o angajare inițială cu trupele romane, care ar fi intervenit -, atacând și cucerind mai întâi Olbia (la gurile Bugului Hypanis), apoi Tyras (Cetatea Albă), la gurile fluviului cu același nume și pe care erau situați tyrageții, cu care va fi colaborat, după care a urmat instituirea prin forță a autorității sale asupra coloniilor grecești de pe țărmul vestic al Mării - Histria (asupra căreia asediul a durat trei ani!), Tomis, Ordessos (Varna), Messembria și Apollonia; orașul Dionysopolis, care întreținea mai de mult relații de prietenie cu regele Traco-Geto-Dac, a intrat firesc, fără rezistență, sub autoritatea lui Burebista, acesta încorporând totodată întregul teritoriu Traco-Geto-Dac din sudul Dunării până la Munții Balcani.

DACIA MARE

Astfel, înainte de anul 47 î.H., întreaga acțiune unificatoare a lui Burebista s-a încheiat, constituindu-se Dacia Mare. Cu aceasta, statul Traco-Geto-Dac ajungea una dintre marile puteri ale lumii antice. Lumea, la Roma, dorea să afle știri despre Daci și întreba pe cei cu ”trecere” pe lângă mai marii zilei, precum poetul Horațiu. Acesta mărturisește: ”Oricine îmi iese în cale mă întreabă: Hei! Bunule, tu trebuie să știi, pentru că ești în relații mai strânse cu zeii, ce ai mai auzit despre Daci?” (cf. 112/ I, 209 s.n.).

Dacii încercaseră mai întâi o intervenție pe lângă Caesar - ne informează istoricul Dio Cassius -, dar ”nu căpătaseră nimic din câte ceruseră”.

Atunci trecură de partea lui Antoniu (ibidem, 672-673). Din păcate, între Daci, între căpetenii, desigur începuse, mai exact reîncepuse dezbinarea. O spune același istoric: că nici lui Antoniu, de partea căruia trecuseră, nu i-au fost ”de mult folos, căci erau dezbinați” (ibidem, s.n.).

Dar și confruntarea cu statul expansionist roman devenea inevitabilă! Fără îndoială, cercetând raportul de forțe în cadrul luptelor interne care aveau loc în statul roman - între Caesar și Pompei -, Burebista a trimis la acesta din urmă pe grecul Acornion din Dionysopolis, diplomat care ajunsese pe lângă regele Traco-Geto-Dac ”în cea dintâi și mare prietenie”. Acesta l-a întâlnit pe Pompei în părțile Macedoniei, lângă Heracleia Lyncestis (Bitolia, n.n.), îndeplinindu-și însărcinările pe care le avea de la rege cum se arată în amintita inscripție.

Din păcate pentru regele Traco-Geto-Dac, în anul 48 î.H., după ce Pompei obținuse victoria la Dyrrachium (7 iunie), Caesar l-a înfrânt decisiv la Pharsalos (9 august), iar pe aceasta cale spre conducerea supremă la Roma îi era deschisă.

SFRȘITUL

După eliminarea definitivă a lui Pompei (45 î.H., când sprijinitorii acestuia au fost zdrobiți la Munda), ar fi urmat campania lui Caesar împotriva statului Traco-Geto-Dac, campanie pentru care dictatorul Romei începuse pregătirile; va fi ucis însă, precum se știe, în anul 44, la ”idele lui martie” (15 martie), în senatul roman, înainte de a pleca să preia conducerea armatei concentrate în Iliria în acest scop.

În același an, 44 î.H., Burebista însuși - ne spune Strabon - ”a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mână de oameni (s.n.), mai înainte ca romanii să trimită împotriva-i o expediție” (VII, III, 11 . cf. 117/II, 174 s.n.). De reținut: ”o mână de oameni!”

Actul iresponsabil săvârșit de acea ”mână de oameni” a dăunat fundamental unității și puterii Traco-Geto-Dacilor, viitorului lor. ”Împărăția” lor, de care vorbește Strabon, s-a dezmembrat ”în mai multe regiuni” - fără a se putea vorbi de o fărămițare -, poate tot în patru, cum fusese înainte de Burebista, în vremea lui Strabon fiind cinci asemenea formațiuni politice (sf. Sec. I îHs . înc.sec. I d.H.), pe care le putem numi foarte bine state, ele întinzându-se aproximativ pe spațiul viitoarelor țări românești medievale (Țara Românească, Moldova, Maramureș integral, Transilvania până la Tisa).

                                                                    Conf. univ. dr. G. D. ISCRU