ȘTEFAN CEL MARE, EROU AL NEAMULUI DACO-ROMÂN

 La 2 iulie 1.504 (7.512) se stinse marele domn și erou al Moldovei Ion Ștefan Voievodul, care, în timp de 47 de ani ai domniei sale, a apărat cu curaj și devotament extraordinar independența politică a Moldovei și a fost un zid puternic al creștinătății contra expansiunii domniei musulmane dincoace de Dunăre.

 Ca să înțelegem situația de atunci, trebuie să amintim că sultanul Mohamed II terminase cucerirea Peninsulei Balcanice. 

 În 1453, el ataca Constantinopolul, îl cucerea și îl transforma în capitala imperiului său. 

În 1459 cucerea Serbia, 

în 1464 Bosnia, 

în 1467 Herțegovina și Albania, 

în 1475 Crâmul, a cărui guvernare o încredințează unui han tătăresc. 

Atena a fost cucerită în 1458, Peloponezul în 1460. 

 Thracia, Macedonia și Bulgaria deveniseră provincii turcești încă din secolul al XIV-lea. Valahia ca să-și protejeze frontierele meridionale împotriva incursiunilor musulmane, după bătălia de la Nicopole din 1397, s-a obligat să plătească turcilor un tribut anual de 5000 de piaștri de argint. Peninsula Balcanică fiind cucerită, Mahomed al II-lea trebuia să cucerească și Moldova, în felul acesta drumul putând să i se deschidă spre Transilvania, Polonia și Ungaria, porțile Europei deschizându-i-se. 

 Plin de curaj și energie el nu putea să-i ierte Moldovei, care domina gurile Dunării și colțul nord-vestic al Mării Negre, refuzul de a-i plăti tribut. Având aceleași convingeri politice ca și tatăl său, Baiazet II, fiul și succesorul lui Mohamed II, invită în anul 1502 hoardele tătărești de pe Volga să se stabilească pe câmpiile Chiliei și Cetății Albe. Din nefericire pentru cauza creștinătății, dar în special pentru cea a vlahilor și moldo-vlahilor, principele creștin Mathias Corvinul, fără nici un motiv, pornește în anul 1467 la război impotriva lui Ștefan, în fruntea a 40.000 de soldați. El trece pasul Oituzului și al Ghimeșului, inaintând spre Suceava, capitala Moldovei, arde Trotușul, Bacăul, Romanul și Neamțul oprindu-se la Baia. 

 Ștefan, văzând îngâmfarea și imprudența adversarului, care nu luase măsurile necesare de precauție, trimite oameni care dau foc orașului Baia, și la lumina flăcărilor și a lunei, îi atacă pe unguri care, îngroziți, cad sub săbiile moldovene. Oastea marelui rege al Ungariei este învinsă, iar mărețul rege Mathia Corvinul, rănit de trei ori, este scos din luptă pe targă, ca să nu cadă în mâinile mânioșilor moldo-vlahi. El scapă cu mare greutate strecurându-se prin poteci, ajungând în Transilvania, datorită bunătății unui vlah.

 Ștefan aflând însă despre trădarea acestui om, îi va tăia capul.

 Voievodul Transilvaniei, Ion de Darocz împreunã cu cei 4000 de luptători ai săi au fost uciși până la unul. În anul 1468, Mathia Corvinul făcu pace cu Ștefan, dându-i castelele Ciceu și Cetatea de Baltă din Transilvania. 

 De la Martini Cromer ”Polonia sive de origine et rebus gestis Polonorum” Ed.Coloniae Agrippinae, 1589, p.403, aflăm despre victoria voievodului Moldovei Ștefan asupra hoardelor tătărești ale hanului Maniac de peste Volga. Tătarii Zavolgeni, adică cei ce trăiau dincolo de Volga, trecură peste Boristhene ( Nistru) sub comanda hanului Maniac în anul 1468, împărțindu-se în trei coloane, năvălind asupra Lituaniei, Podoliei și Moldovei. În partea Podoliei ce ține de Lituania tătarii au făcut prăpăd, luând în captivitate 10.000 de oameni. În partea Podoliei care ținea de Polonia, tătarii nu au distrus nimic, regele Poloniei fiind înștiințat de ducele din Tauria, Mengligere despre acest atac. 

 În Moldova însă, tătarii au fost învinși de trei ori de Ștefan Vodă, care a luat prizonier chiar și pe fiul hanului Maniac. Hanul i-a trimis lui Ștefan 100 de soli cerându-i cu amenițări să-l lase liber pe fiul lui. Ștefan a dat ordin ca în fața celor 100 de soli, fiul hanului să fie despicat de viu, iar apoi i-a tras în țeapă pe 99 din soli, lăsând unul singur în viață, cu nasul și urechile tăiate, să-i dea de știre hanului Maniac despre cele petrecute acolo. 

Despre acest război scrie și cronicarul Grigore Ureche, în final Ștefan aducând mulțumire lui Dumnezeu, la 3 septembrie zidind mânăstirea Putna.

 La începutul anului 1475 Mohamed II îl trimite pe Suleiman-pașa din Albania, în fruntea a 120.000 de oameni, să cucerească Moldova. Norocul însă nu-i surâde. 

 Ștefan îl atrage într-o pădure de lângă râul Bârladului, din sus de Vaslui, unde-i distruge întreaga armată. În aceastã luptă memorabilă, de la locul numit Podul Înalt, au căzut patru pași, moldovenii cucerind peste 100 de steaguri, mulți captivi și o pradă enormă. Apoi voievodul dete ordin ca toți captivii turci, afară de cei mai de frunte, să fie trași în țeapă. Trupurile celor uciși în lupta de la Podul Înalt, scrie istoricul Dlugoss, au fost arse, dar au rămas grămezi mari de oase, care vor atesta și în secole depărtate măreția acestei biruințe. Dar problemele lui Ștefan încă nu se terminară. Pe când Ștefan se afla la Vaslui lângă Bârlad, îi veni știre de la Soroca, cum că cazacii au trecut cu hoardele lor peste Nistru și prădează țara. 

 Fără să piardă timpul Ștefan îi lovește năpraznic, noaptea, fără veste la Grumăzești, îi taie, spintecă și îi gonește peste apa Nistrului, mare parte din ei înecându-se în undele lui. Se întoarce triumfător la Suceava, unde Mitropolitul cu preoții îl binecuvântează ca pe un împărat și biruitor de limbi păgâne. 

 La mai puțin de un an, mai 1476, Mohamed II, aprins de ura împotriva lui Ștefan care-i nimicise armata cea puternică, de 120.000 de oameni, care-i alungase garnizoana turcească din Chilia, pleacă în persoană împotriva lui Ștefan. Trece Dunărea pe cinci poduri cu o mulțime de soldați, tunuri, cămile și pătrunde în Moldova. 

 În același timp năvălesc în Moldova și tătarii din Râm, veniți în ajutorul turcilor. Același istoric polonez Dlugoss, ne spune că Voievodul Ștefan nu se înspăimânta de acești doi inamici foarte puternici care lovesc Moldova în același timp. El dădu ordin ca toate bucatele și fânețele să li se dea foc, pentru a nu ajunge în mâinile dușmanilor, apoi se aruncă asupra tătarilor, de a căror putere se temea mai mult decât de turci. Îi lovește, îi învinge și-i gonește până la Nistru cu atâta râvnă, încât pe mulți îi taie în fugă decât în bătălie. În timpul acestei persecuții, teroarea cuprinse așa de mult pe tătari, încât ei aruncau jos armele, arcurile, tolbele cu săgeți, hainele de pe ei, șeile de pe cai, ca să poată fugi mai ușor și apoi ca niște turbați, săreau goi în apa Nistrului, unde aproape cu toții s-au înecat. 

 Ștefan se întoarce repede acum împotriva trupelor turcilor, împrăștiate prin țară, la pradă. Se retrage apoi în munți într-o pădure numită de turci ”Marea de arbori”, iar de cronicarii noștri Valea Albă. 

 Aici, pe 26 iunie 1476 are loc memorabila bătălie de la Războieni. Moldovenii dau foc la pădure, focul determinând la început pe ieniceri, îngroziți, să se trântească la pământ. Sultanul Mohamed, observând această dezordine și lipsa de curaj, din partea celor mai distinși ostași ai săi, apucă un scut și se repede împotriva moldovenilor. Moldovenii sunt învinși nu de arme, ci de numărul copleșitor al turcilor. Pierderile turcilor sunt enorme iar victoria fără rezultat. Mohamed încearcă să cucerească cetatea Sucevei și a Hotinului, dar pierde in amândouă luptele o mulțime de ostași fără a le putea cuceri. Cu toată înfrângerea suferită la Valea Albă, Ștefan nu își pierde curajul. Tocmai când turcii voiau sã treacă Dunărea, îi lovește din senin, le luă toată prada furată din Moldova, aceștia alergând disperați spre celălalt mal. Ștefan se întoarce înspre Moldova și curăță țara întreagă de turci. 

 Regele Ungariei, învinsul lui Ștefan, uitând de ce i se întâmplase și lui nu de mult, într-o scrisoare adresată Papei Sixt al-IV-lea, numește retragerea lui Mohamed din Moldova, o fugă rușinoasă. (Hurmuzaki, Documente, vol-.VIII, p.23 1476). Sultanul Baiazet II vrând să-și răzbune părintele intră cu trupele sale în Moldova în luna mai 1486. Planul său era ca după ce va supune Moldova, să stabilească o legătură directă între imperiul turcesc cu tătarii de la Râm și de pe Volga, să colonizeze Basarabia cu tătari și să prefacă Moldova într-un pașalâc turcesc. 

 Trece Dunărea pe la Isaccea, ocupă Chilia și Cetatea Albă, devastează în lung și în lat Moldova, Ștefan ducând doar o luptă de hărțuire, de slăbire a inamicului, care s-a dovedit practică, pentru poporul nostru încă din timpuri străvechi. Baiazet al II-lea disperat că nu îl poate întâlni și învinge pe Ștefan, obosit de lupta de hărțuială dusă de trupele moldovenești, fu silit să se întoarcă peste Dunăre. Din Cronica Veneta a lui Sanuto Marino (istoriograful republicei Venețiene-1532) aflăm că sultanul turcesc când a cucerit Cetatea Alba avea o armată de uscat de 300.000 de oameni, iar forțele sale navale erau de 100 de corăbii cu pânză, ca în fine, pe lângă sultan se mai afla acolo și hanul tătar cu 30.000 de oameni călări. 

 Despre acțiunile de război ale lui Baiazet asupra Moldovei, mai aflăm de la analiștii musulmani Saed-eddin și Idris, sec. al XVI-lea, informații folosite și de Hammer în Istoria imperiului otoman. În ziua de 1 mai 1484, Baiazet pleacă la Adrianopol (fosta capitală a României N.A.), de unde se pregăti să meargă asupra Moldovei. 

La 27 iunie armata sa trecu Dunărea pe la Isaccea, unde veni și Voievodul Valahiei cu un corp auxiliar de 20.000 de oameni. 

 La 6 iulie Baiazet împresura cetatea Chilia și în 7 zile o cuceri. De acolo porni împotriva Cetății Albe (Akkermanului) unde ajunse în 9 zile. Asediul acesteia a durat 16 zile, căderea acesteia ne este descrisă de Andrea Cambini din Florența, care a trăit în timpul acestor evenimente. Acesta povestește cum la început Baiazet a dat voie trupelor sale să cutreiere și să prade ținutul, apoi văzând că cei din cetate nu se mișcă a dat ordin ca zidurile acesteia să fie bătute cu artileria din mai multe părți, dărâmând cât mai mult, și dând astfel șansa coloanelor sale să atace. Oamenii dinăuntru însă se apărau foarte bine, respingându-i cu mare impetuozitate, întrebuințând pentru apărarea lor săgeți, focuri, darde și pietre, și se purtară cu atâta inimă încât  rănind și omorând un număr mare de inamici, îi goniră de mai multe ori. 

 După zile de atac fără succes, Baiazit trimise un sol să le spună că turcii vor sta și vor lupta zi și noapte până vor lua cetatea și nu vor cruța pe nimeni, indiferent de sex ori vârstă. În cazul în care se vor preda le va asigura libertatea. Auzind cei din cetate propunerile sultanului și nevăzând nici o scăpare, și fiindcă rămăseseră foarte puțini, au hotărât să primească condițiile sultanului și predară cetatea. Sultanul își ținu promisiunea. 

 Dar nu numai ungurii, tătarii și turcii atacă Moldova. 

În anii 1497 și 1498 regele Ion Albert al Poloniei, dornic de glorie, crezând că Moldova este slăbită vine să supună această țară. Sub pretext că dorește să meargă împotriva turcilor, ca să ia din mâinile acestora Chilia și Cetatea Albă, de fapt dorind să-l pună în fruntea Moldovei pe fratele său Sigismund. El cheamă lângă el la acest război pe Alexandru-duce de Lituania, pe Tifen, magistratul cavalerilor teutoni și pe ducele Masoviei. 

 În fruntea a 80.000 de ostași pătrunde în Moldova, înaintând spre Suceava. Ștefan îi blochează însă toate drumurile de aprovizionare dinspre Polonia și Rusia. Situația devine dificilă pentru trupele inamice datorită lipsei de apă, bucate și nutreț. Descurajarea crește, disciplina scade, așa că ridică asediul Sucevei dorind să se întoarcă acasă. Ei au început să se retragă, fără nici un fel de ordine, comițând tâlhării și jafuri asupra locuitorilor pe unde treceau. 

 Pe când trupele dușmane, după un drum de patru zile, sosesc în pădurea numită ”Bucovina”, o mulțime de țărani pedeștri le înconjoară din toate părțile, dau năvală asupra lor, închid drumurile de ieșire cu arbori tăiați, răstoarnă carele și răstoarnă asupra armatei inamice arbori pe care îi tăiaseră înainte din rădăcini. Lupta, după cum o descriu autorii polonezi, a fost una din cele mai înverșunate și mai crâncene. 

 O mare parte a armatei regelui Poloniei dispare aici, o mare parte a nobilimii celei alese a Poloniei și Rusiei se stinge sau căzu in captivitate. După Cromeri ”Polonia sive de orgine et rebus gestis Polonorum- 1589, p.440 ...” 

 Cu această ocazie Ștefan se arată de o cruditate mai mult decât barbară, anume el dete ordin să măcelărească în fața sa pe toți captivii, scăpară cei ce căzură în mâinile turcilor și tătarilor, care fură duși în captivitate. Unii dintre aceștia se întoarseră după câtva timp în țară, cum a fost cazul lui Ioan Tencini, Petru Prochnici [...].  Acest război dete apoi naștere la pagube mari și suferințe grele pentru poloni și ruși. 

 Anume, Ștefan, dorind ca să-și răzbune injuria ce i-o făcuse regele Poloniei și pentru războiul nedrept început de acesta, se ridică în primăvara anului următor cu trupele sale ușoare de moldoveni, turci și tătari și năvăli în Polonia și în provincia Rusiei, apoi trecând pe lângă cetatea și orașul cel întărit cu ziduri al Leopolei, înainta prădând în lung și în lat până la orașul Canciuga și la râul Visloc, răspândind în toată Polonia o teroare enormă, fiindcă nimeni nu era pregătit, ba nici nu avea curajul ca să stea înaintea acestui inamic, ci toți căutau numai să fugă, unii ascunzându-se prin fortărețe, alții prin păduri și munți nestrăbătuți. Însă moldovenii, luând urmele celor fugiți, prinseră o mulțime mare de oameni de ambele sexe, de toate condițiile și etățile, îi târâră în sclavia demnă de compătimit și-i împrăștiară în toate părțile, astfel că Thracia, Scythia și Asia erau pline de sclavi rusești. Se zice că atunci au fost luați ca robi de război și mânați înainte ca vitele peste 100.000 oameni, cu o mulțime nemăsurată de turme, de cirezi și tot felul de prăzi.

Aceasta a fost urmarea faimoasei bătălii din codrul Cosminului, care a adus pagube și suferințe enorme pentru Polonia și Malorusia. 

 Gloria și numele lui Ion Ștefan Voievodul Moldovei ajunse cunoscut peste tot în lume. Uzun Assan, regele Persiei, trimite ambasadori la Ștefan cel Mare, rugându-l ca împreună cu alți prinți creștini să se ridice în contra oribilei puteri a otomanilor. 

 Papa Sixt IV-lea, în bula ce o adresează creștinilor în anul 1476, numește pe Ștefan ”adevărat atlet al credinței creștine.”

Senatul venețian îl felicită pe domnitorul Ștefan pentru victoriile sale asupra turcilor. 

 Cele mai sincere și frumoase elogii le aduce lui Ștefan istoricul polonez Ion Dlugosz, cronicarul din Cracovia, contemporan al său: 

”Un bărbat minunat, care nu e cu nimic mai inferior decât ducii eroi ai vechimei și pe care noi îl admirăm atât de mult. După judecata mea, dânsul este cel mai demn, căruia să-i deie domnia și imperiul militar peste toată lumea, Și lui să i se încredințeze prin sfatul, prin înțelegerea și hotărârea comună a tuturor creștinilor, demnitatea de comandant suprem și duce în contra turcilor.....”

( Dlugossi, Hist. Polon, tomus II - 1712-, p.528 ). 

 De la medicul său, Mathei Mauriano, la anul 1502, aflăm că Ștefan cel Mare era un om înțelept, demn de multă laudă, și foarte iubit de supușii săi. 

 El a avut 36 de bătălii din care a pierdut doar două. 

 El a zidit 44 de mânăstiri și biserici. 

 Meritele aduse de el poporului nostru, serviciile aduse de el creștinismului și civilizației Europei sunt de neuitat.

Nicolae Densușianu