DACIA GETICA

Perioada ocupației romane

Dacia, numele străvechi de la ”capul şi începătura moşilor”, un nume în care se ascunde toată istoria cea adevărată a noastră și nu numai, de la începutul soarelui până azi. Au trecut mii și mii de ani și încă se mai aude rostit, mai timid, mai răspicat, cu emoție și respect, cu teamă și groază, încă ne mai dă speranțele unei lumi drepte și curate, încă îi mai sperie și îi deranjează cumplit pe cei care trăiesc în întuneric. S-a murit pentru acest nume, s-au purtat războaie crunte, s-au frânt destinele unor mari oameni în jurul acestui nume, s-au jertfit mulți tocmai pentru ca noi Românii, urmașii divinilor Daci așa cum ne numeau bătrânii înțelepți greci, să ducem mai departe acest nume sfânt care sfidează timpul și uneori și spațiul.
Trebuie să înțelegem că istoria ne-a fost înlocuită, ceea ce se învață acum în școli nu are nici o legătură cu trecutul nostru. Un trecut glorios și foarte încărcat de războaie, un trecut ascuns nouă Românilor, un trecut mai măreț decât ne putem imagina. Suntem urmașii celor care erau în stare să poarte război cu toți zeii pentru a-și apăra identitatea și moștenirea sacră lăsată din moși strămoși. Trebuie doar să ne deschidem sufletul către adevăr și să redevenim ce am fost odată și poate mai mult de atât! Suntem în stare de asta pentru că în noi încă mai curge sânge de Dac!

 Toată lumea știe de războaiele sângeroase dintre Daci și romani, din 101 – 102 și 105 – 106 d. Chr. în care Dacia pierde un teritoriu mic ca suprafață, dar de o importanță colosală pe plan economic, datorită minelor de aur, argint, sare, etc. Ce nu știe însă majoritatea, este perioada de după ocuparea provinciei Daciei. Cu toate documentele și scrierile acelor vremuri, care au scăpat ”distrugerilor”, oficial nu ne este prezentat nimic despre acea perioadă, La școli învățăm ca Dacii și romanii s-au contopit, au format poporul Daco-roman, bla-bla, bla-bla și gata istoria noastră. Când însă te apuci de studiat un pic mai în profunzime, situația se schimbă radical. De ce și cine vrea ca noi, românii de azi să nu aflăm adevărul? Păi ce evenimente majore s-au întâmplat în acea perioadă, cine controlează lumea azi și cine pierde dacă adevărul iese la suprafață?
Cu toate minciunile lor, Dacii nu au dispărut niciodată de pe acest pământ sfânt, nu s-au contopit cu romanii, slavii, otomanii și mai știu io cine și nu vor dispărea doar pentru că unii au ieșit învingători, au jefuit și prădat tot ce le-a stat în cale și au ”scris” istoria după mintea lor sucită plină de venin. Aceeași metoda de ascundere a adevărului folosită de roma imperială, o au și contemporanii noștri care fac eforturi inimaginabile ca istoria adevărată să rămână în întuneric. Le-au trebuit peste 2000 de ani de minciuni, ca noi azi să-i elogiem în continuare Neamul străvechi al Dacilor și vor mai trece multe mii și mii de ani de încercări de ascundere a adevărului, iar noi tot aici vom fi!
Noi, Dacii Liberi vom exista pe acest pământ cu capul sus și gata de luptă împotriva a tot ce ne este dușman de neam și de țară și întotdeauna vom lupta pentru identitatea noastră străveche de la ”capul şi începătura moşilor”!

ZĂU ! ! !

În războaiele sângeroase dintre Daci și romani din 101 – 102 și 105 – 106 d. Chr. statalitatea Geto-Dacică nord dunăreană a fost întreruptă în mod violent, cotropitorii reușind să dividă Dacia în două. Teritoriul ocupat ce reprezenta la acea vreme 14% din suprafața Daciei, a fost transformată în provincie romană. Mare parte dintre Daci, în frunte cu nobilii și preoții inițiați, s-au retras în munți, unde s-au organizat după ”dreptul gintei”, potrivit străvechilor legi Pelasge (Valahe) – BELAGINES – care au devenit ”Legile Obiceiului Pământului”.
Dacii supuși au aplicat legile străvechi în condiții de supraviețuire a neamului. Principala formă de organizare a Dacilor a devenit ”obștea” – unde legile romane n-au avut aplicare.

”OBȘTILE” alcătuite din mai mulți ”moși”, aveau în spate ”un neam” care stăpânea pământul în devălmășie. Fiecare obște era condusă de ”sfatul bătrânilor”, format, de regulă, de bătrâni renumiți și înțelepți, cunoscători ai legilor străvechi. Legile Valahe, numite și ”rânduieli”, erau transmise , ca în vremea Pelasgilor, prin viu grai. Din acele momente grele, istoria neamului geto-dac a fost strâns legată de instituții înfrățite, precum ”moșie” – ”moșnean” – ”moștenire” – ”moștenitor”, aflate în conexiune organică cu ”patrie” – ”pământ” – ”țară” – ”vatră”. Înstrăinarea sau pierderea pământului a fost considerată de către Dacii ”supuși” ca pedeapsă a neamului. De aceea, cea mai importantă ”Lege Valahă” a avut în vedere blestemul aruncat asupra celor care vând sau înstrăinează în orice chip, vatra obștiilor, ca dreptul ginții la viață. Obștiile au constituit ulterior temelia organizării entităților politico-statale în Vatra Daciei Getice.

În afara provinciei ocupate, a rămas lumea geto-dacilor (numiți convențional Dacii Liberi), care i-a cuprins pe Geții din Muntenia, Costobocii din Carpații nordici, Dacii Mari din așa-numita Silvanie (ţinuturile Crişana, Sălaj, Sătmar) şi din Maramureş, precum Carpii din Moldova centrală. În toți cei 165 de ani de ocupație romană, Dacii Liberi au fost un permanent și real pericol pentru imperiul, aceștia atacând cotropitorii de câte ori au avut prilejul. Autoritățile romane au fost obligate în toată perioada de ocupație a teritoriilor Daciei, să recunoască identitatea Dacilor și să o respecte. Prima răscoală a Dacilor ”subjugați” s-a declanșat în anul 117 d.Chr. la scurt timp după moartea lui traian, atunci când alături de Dacii Liberi ajutați de sarmați (iazigi și roxolani), au cerut noilor ”stăpâni” să respecte drepturile ”obștilor”. Ca urmare a înfrângerilor suferite în confruntarea cu ”barbarii”, noul împărat, Hadrian a abandonat teritoriile ocupate în Câmpia Getică și sudul Moldovei de astăzi, a retras hotarul provinciei Dacia pe râul Olt, iar pe cel al provinciei Moesia Inferior pe limesul Dunării, distrugând și partea de deasupra a podului construit de Apollodor
din Damasc la Drobeta.
Documentele vremii i-au menționat printre neamurile răsculate și pe Daci. În discursul public rostit de Aelius Aristide în aprilie-iunie 144 către roma, este menționată ”Nebunia Geților”, care cu greu a fost oprită și doar cu ajutorul legiunii XIII gemina și a noilor trupe auxiliare aduse din provincie. La mijlocul secolului aș II-lea numele ”DAC” și ”GET” erau folosite în „lumea romană” pentru a defini acelaşi neam, care-şi afirma identitatea prin luptă, adică prin încercări permanente, cu arma în mână, de a ieşi de sub robia romei imperiale.
Împăraţii care au urmat pe tronul imperiului roman după moartea lui traian au încercat, în disperare, folosind diplomaţia şi forţa armelor, să menţină sub stăpânire provincia Dacia, întrucât aducea mari foloase pentru „lumea imperială romană”. Pentru a putea fi apărat şi exploatat cu maximă eficienţă, începând cu împăratul Hadrian, teritoriul provinciei „Dacia Augusti” a fost fragmentat în subdiviziuni administrative numite succesiv:
- Dacia Superior - care a cuprins Transilvania, Banatul şi vestul Olteniei de astăzi (moştenind cea mai pare parte a Daciei Augusti) şi Dacia Inferior - care a cuprins estul Olteniei (în principal valea Oltului) şi probabil colţul de sudest al Transilvaniei;
- Dacia Apulensis (pe locul Daciei Superior, cu capitala la Apullum), Dacia Porolissensis - formată din teritoriile Daciei Apulensis situate la nord de râurile Arieş şi Mureş (cu capitala la Porolissum) şi Dacia Malvensis (pe teritoriul Daciei Inferior, cu capitala la Malva - devenită Romula).
În 180 – 192 legiunile romane ale lui Commodus, s-au confruntat din nou cu Dacii Liberi și Dacii ”subjugați” – numiți provinciali de ”Historia Augusta”. „Vita Commodus” a consemnat că în vreme ce acest împărat trăia în desfrâu „prin generalii săi, a învins pe mauri, pe Daci (victi daci) şi a restabilit stăpânirea în Britania, Germania şi Dacia, provincii care voiau să o înlăture”. Deci, după aproape un secol de stăpânire romană la nord de Dunăre, numele „DACI” era folosit cu teamă, dar şi cu respect, de către autorităţile romane, atât pentru Dacii provinciali, cât şi pentru cei din afara provinciei - Dacii Liberi -, cu care trupele romane de pe frontiera provinciei Dacia se aflau în continuă confruntare, cu sorţi schimbători.

După moartea împăratului Septimius Sever (în anul 211 d.Chr.), - primul împărat roman originar din nordul Africii -, fiii săi, porecliţi Caracalla (numele unei mantale de ploaie purtate în Galia!) şi Geta (Getul!), au preluat tronul imperial, pe care însă n-au fost capabili să-l împartă. Aceştia au fost pe punctul de a împărţi Imperiul roman, Geta urmând a primi Orientul. Însă, în decembrie 211 d.Chr., Geta a fost asasinat de fratele său, Caracalla, care a poruncit ca răzbunarea să-l urmărescă şi dincolo de moarte. Geta a fost declarat duşman al Imperiului roman, fiind supus reprimării aplicată în Imperiul roman, denumită ”damnatio memoriae”. Prin această măsură represivă, numele condamnatului era şters de pe toate inscripţiile, statuile care îl înfăţişau erau ridicate de pe socluri şi topite, pentru ca cel condamnat să dispară din istorie. Astfel a căzut pradă furiei politice a Romei imperiale, numele de ”GET” - purtat de străvechiul neam al geţilor de la ”capul şi începătura moşilor”, adică dinainte de întemeierea Romei.
În 212 d.Chr., împăratul Caracalla a emis actul politico-juridic numit Constituţia Antoniniana,   prin care, formal şi cu mare strigare peste „lumea romană” a garantat cetăţenia tuturor locuitorilor imperiului sub sintagma „cives romanus”, adică cetăţean al Imperiului roman.
Prin acest act, Roma imperială a obţinut, conjunctural, două efecte: pe de o parte, au fost obligaţi la plata impozitelor toţi locuitorii care aveau bunuri şi venituri, iar pe de altă parte a fost ştearsă, în mod ocult, identitatea etnică, de neam, a băştinaşilor din vatra vechii Dacii. Actul respectiv a adus provinciei Dacia multă mizerie şi suferinţă, întrucât privilegiaţii (coloniştii şi urmaşii acestora), temeinic ancoraţi în viaţa politică a provinciei, i-au obligat la muncă forţată pe ţăranii băştinaşi, mărirea impozitelor căzând asupra băştinaşilor Daci exploataţi.
Transformarea Dacilor provinciali în cetățeni romani a generat reacția extrem de violentă a ”barbarilor” din afara arcului carpatic, împăratul Carcalla trezindu-se cu atacul Carpilor (Geții carpatini) și Goților (Geții nord-pontici). După încheierea păcii Carcalla și-a făcut o gardă personală formată din ”geți” și ”goți” numiți ”leii scitici” și a recunoscut  că geții și goții erau de același neam. Titlurile de Geticus Maximus şi Quasi Gothicus i-au revenit împăratului romei după oprirea incursiunii Dacilor Liberi ajunși la linia Dunării, chiar dacă au fost eliminate numele de ”get” – politic reprimator – și Dac – ca măsură  administrativă cu tentă ”socială”, sperându-se că Dacii vor renunța de bună voie la numele etnic strămoșesc. Nesupunerea  Dacilor l-a obligat iar pe împărat să recunoască public identitatea neamului Dacic, folosind în relaţiile cu Dacii din nordul provinciei, cu care se afla în război, un interpret Dacorum, adică translator de limba Dacilor.

Cu toate măsurile de reprimare, numele „Dac” n-a putut fi eludat, întrucît continua să creeze spaimă pentru autorităţile imperiale. Astfel, istoricul Dio Cassius scrie că nu peste multă vreme, în timpul împăratului Macrinus 217- 218 d-Chr.) „Dacii pustiau o parte a Daciei şi ameninţau să se lupte mai departe, după ce-şi luaseră îndărăt ostatecii pe care-i primise Caracalla sub cuvânt de alianţă”(29). Însă, numele „get” a fost folosit cu mare teamă şi precauţie de către istorici, iar autorităţile imperiale l-au evitat, eludat sau reprimat, întrucât doar pronunţia acestuia genera groază şi spaimă. În locul numelui „GET”, care fusese condamnat la damnatio memoriae, a rămas în istorie numele „GOT”, substituit celui de „GET”. Împăraţii romani care s-au confruntat ulterior cu Dacii provinciali şi cu Geţii din răsăritul Carpaţilor Orientali şi-au luat titlul aureolat, după obiceiul vremii, de „Carpicus Maximus” şi de „Dacicus Maximus”.
Împăratul Maximinus Thrax (Tracul, 235-238 d.Chr.), primește titlul de „Dacicus Maximus” şi „Sarmaticus Maximus”;
Împăratul Filip Arabul (244 - 249 d.Chr.), își ia titlul de „Carpicus Maximus”;
Împăratul Decius (249-251 d.Chr.), şi-a luat titlul de „Dacicus Maximus”.
Împăratul Gallienus (253-268 d.Chr.) ia titlul de „Dacicus Maximus”. Acesta pentru a stăpânii situația generată de atacurile tot mai dese și mai aprige ale Dacilor din toate provinciile, l-a  numit în funcţia de comandant al armatelor din zona Dunării de mijloc şi de jos, pe generalul Regalian, comandantul forţelor armate din „ducatul Illyriei” (care cuprindea provinciile Tracia, Moesia, Dacia, Dalmaţia şi Panonia). Acesta era de neam Dacic, fiind chiar rudă cu însuşi Decebal. În vara anului 258, Regalian se alătură răsculaților Daci și în alianță cu „goţii”, cu herulii şi cu tarvingii, sprijină și răscoalele izbucnite în provinciile Raetia, Gallia, Britannia şi
Egipt.
În acest context, recunoscut și acceptat de Dacii din nordul și sudul Dunării, Regalian se rupe de imperiul roman și restituie Neamului numele de DACIA, făurind la nord de Dunăre, în Dacia Getică, o împărăţie care s-a întins de la Dunărea de Mijloc (din dreptul aşezării Budama/ Budes - azi, Budapesta) şi pădurea Hercinică, până la Nipru şi Marea Getică  Negră) şi de la Vistula Superioară şi Pripet până la Dunărea de Jos.
Regalian a stabilit capitala noului regat Dacic la Sarmisegetusa, a bătut moneda proprie -  ”regalianul de argint” - prima monedă etnică geto-dacică renăscută şi a readus religia monoteistă - în esenţă „zalmoxianismul”. Pentru a-şi întări poziţia, el a ridicat-o pe soţia sa Sulpicia Dryantilla la rangul de Augusta. Împotriva lui, romanii i-au folosit pe sarmaţii  roxolani, însă după victoria împotriva acestora a fost ucis de o coaliţie formată din geţi integraţi în „ordinea romană” (trădători) şi sarmaţi roxolani. Astfel a eşuat prima încercare de reconstituire a Daciei de către autohtoni şi pentru autohtoni, adică o Dacie a Dacilor.
În timpul lui Lucius Domitius Aurelianus (270-275 d.Chr.), atacurile Dacilor Liberi, în fruntea cărora s-au situat Dacii Carpatini, aliați cu frații lor Geți din nordul Mării Negre, nu au mai putând fi orpite, obligându-l pe împăratul romei imperiale să-și retragă armata și administrația la sud de Dunăre, unde înființează noua provincie numită Dacia Aurelia. Aceasta a fost  constituită din partea de răsărit a provinciei Moesia Superior şi partea de apus a provinciei
Moesia Inferior, în următoarea cuprindere teritorială: la nord - din dreptul Orşovei, până la vărsarea râului Oescus (azi Iskăr în Bulgaria) în Dunăre, iar la sud atingea cursurile râurilor Axius (azi Vardar) şi Strymon (azi Struma), incluzând aici şi oraşele Scupi (azi Skopje) şi Pautalia (azi Kiustendil). Noua provincie a fost împărţită în două unităţi administrative denumite: Dacia Ripensis - cu capitala Ratiaria (azi Arcar, în Bulgria) şi Dacia Mediterranea (Dacia din mijloc), cu capitala la Serdica (azi Sofia, capitala Bulgariei).

Acesta este momentul în care împeriul roman pierde difinitiv controlul asupra Daciei aflate la nord de Dunăre.

Curajul Dacilor nord dunăreni în confruntarea cu Imperiul roman a crescut din momentul în  care linia Dunării a redevenit frontiera între Dacia getică şi imperiu. Astfel, Imperiul roman a fost nevoit să intre în defensivă în faţa „barbarilor geţi”, care au început să „roadă” limes-ul dunărean. Aceştia ameninţau să invadeze provinciile sud-dunărene ale Imperiului nu pentru a cuceri teritorii şi a subjuga neamuri, ci pentru a-i elibera pe geţii sud-dunăreni din robia Romei şi a reface Dacia getică. Din acele vremuri, numele „GET” a redevenit de temut  pentru autorităţile romane, fiind eludat de autorităţile imperiale, dar folosit cu multă precauţie şi teamă mai ales în provinciile dunărene ale Imperiul roman.

                                                                                                           dr. Aurel V. David