Originile Metalurgiei

                                    Dacia Preistorică

În antichitatea greacă existau două tradiții principale despre începutul industriei minelor și amândouă aceste tradiții reduceau originea metalurgiei la țările din nordul Istrului de jos.
După tradiția pelasgă, care este de fapt cea mai veche, divinul Prometheu a fost primul care a cunoscut valoarea metalelor, a aurului, argintului, aramei, fierului și primul care a inventat arta de a pune aceste elemente în serviciul omului.
”Cine poate spune, că ar fi aflat mai înainte de mine arama, fierul, argintul și aurul, aceste lucruri folositoare ascunse în sânul pământului? Știu bine că nimeni nu va putea susține aceasta, dacă nu cumva ar voii să se laude într-un mod cutezător”.

 Astfel se exprimă Prometheu în tradițiile ce le culesese vechiul poet tragic Eschyl. Și acest Prometheu este reprezentantul primei civilizații europene, ori patria sa după toate legendele meridionale, ne apare în nordul Istrului de jos, în țările vechi ale Daciei.
O a doua  tradiție o aflăm de la Hesiod. După cum ne spune acest autor în Theogonia sa, cei dintâi lucrători de mine au fost Cyclopii, fiii lui Uran și ai Gaeei, La început Cyclopii lui Hesiod locuiau în interiorul pământului. În războiul cu Titanii ei fabricară fulgerele

lui Joe și-i deteră tunetul. Ei aveau oarecare cunoștințe înaintate de chimie pirotehnică, cunoștințe care mai târziu s-au pierdut. Cyclopii lui Hesiod erau meșteri în diferite lucrări de artă. Orașele răsunau departe de sunetul ciocanelor sale. Patria acestor Cyclopi, numiți și titani, se află în nordul orizontului grecesc, dincoace de râul cel mare și celebru, numit Oceanos potamos (Istru), acolo unde era originea tuturor zeilor,
Mai târziu Cyclopii lui Hesiod, acești săpători și lucrători de metale, despre care spun legendele că aveau un ochi rotund în frunte, au fost confundași cu Arimaspii (Arimascii), un popor istoric, ce forma un ram din nația cea mare a Hyperboreilor.

Arimaspii locuiau lângă munții Rhipaei de lângă Istru, ce formau în timpurile de mai târziu frontiera de apus a Scythiei și pe care Stephan Byzantinul îi numește ”munții Hyperboreilor” Poetul Aristea, care trăise, după cum ne spun unii autori, înainte de Homer, caracterizează astfel pe poporul cel legendar și viteaz al Arimaspilor: ”războinici nenumărați și voinici, avuți de herghelii de cai, avuți de oi și vite, cu plete stufoase, cei mai puternici dintre toți oamenii, având fiecare în fruntea cea frumoasă câte un ochi”, O aluzie mitologică la podoabele de aur și de pietre scumpe, ce le purtau Arimaspii în pletele lor, cu deosebire deasupra frunții.
Țara în care se aflau locuințele Arimaspilor avuse în antichitatea preistorică o celebritate extraordinară pentru avuțiile sale imense de aur. Aici, după cum spuneau legendele grecești, aurul îl scoteau din mine grifonii, iar Arimaspii se aflau în război continuu cu aceste păsări mitologice, de la care știau cum să fure aurul.

În antichitatea greacă se mai păstrase oarecare amintiri istorice despre ținuturile, unde luase mai întâi naștere industria metalelor.
Astfel după cea mai veche tradiție aurul, aurum, a fost descoperit de Sol (Sore), fiul Oceanului, sau al Istrului.
Iar arta de a topi și vărsa arama o inventase, după cum ne spune o altă tradiție culeasă de Aristotel, Lydus (Lud) din Scythia, adică din regiunea muntoasă și fericită a Scythiei europene, sau din carpați, fiindcă, după cum ne scrie Herodot, Scythii din nordul Mării Negre nu făceau întrebuințare de aramă.
Lucrarea minelor de aramă în țările Daciei se reduce la timpuri preistorice foarte depărtate. Aici s-au descoperit și se găsesc în continuu adevărate tezaure de obiecte, de arme și instrumente economice, lucrate din aramă pură, mai multe ca în oricare țară a Europei. Aici industria acestui metal era indigenă. Arama era unul din metalele prin excelență ale Daciei. Aici a existat o epocă preistorică, numită din punct de vedere arheologic, de aramă, pe care n-au avut-o nici țările meridionale, nici cele de nord, nici cele din apusul Europei.
De altă parte, fierul este unul din metalele căruia antichitatea greacă îi atribuise o origine scythică. Cei dintâi lucrători cunoscuți ai fierului, au fost după tradițiile vechi grecești, Chalybii. Unul din centrele lor cele mai însemnate de fabricație, se afla, după cum ne spune Eschyl, între muntele Pharnax (Parâng) din nordul Istrului și

între ”râul cel violent și greu de trecut”, Oltul din tradițiile române.
Acești Chalybi maeștrii renumiți în fabricarea fierului, erau considerați în părțile meridionale, în Grecia, în insulele Mării Egee și în Asia mică, ca emigranți și stabiliți acolo din ținuturile Scythiei. La poetul Eschyl, regiunea cea muntoasă a Schytiei, aceea unde a suferit divinul Prometeu, poartă numele de ”Țara mama-fierului”. Iar după Stephan Byzantinul fierul avuse în antichitatea greacă atributul calificativ de scythic.
Primele începuturi ale istoriei argintului culese de Hyginus, cel dintâi, care aflase importanța metalică a argintului a fost Indus (Sindus), un rege din Scythia, iar Erichtoniu, fiul lui Vulcan, a fost primul care a dus de aici argintul la Athena.
Alte tradiții atribuiau descoperirea acestui prețios metal, unui incendiu extraordinar, întâmplat în munții Rhipaei. Aici pădurile cele uriașe și bătrâne aprinzându-se și focul extinzându-se, argintul din straturile superioare ale pământului se topise  și ieșind la suprafață începuse a curge în formă de râuri. Această tradiție o aflăm reprodusă și la poetul didactic Lucrețiu, care reduce începutul consecinței tuturor metalelor la ”Munții cei Mari”, o numire sub care în timpurile ante-herodotice se înțelegeau cu deosebire la Rhipaei sau Carpați.

”În rezumat”, zice Lucrețiu, ”arama, aurul, fierul, masele de argint și plumbul cel greu, au fost descoperite în Munții cei Mari, unde flăcările focului distrusese pădurile cele imense, fie că ele s-au aprins de fulgerele cerului, fie că oamenii purtând război prin păduri unii cu alții și au pus foc la inamic ca să inspire teroare, fie că ei atrași de bunătatea pământului voiau să-și deschidă poieni noi pentru cultivare și să prefacă locurile de pășune în câmpuri arate. În fine, oricare ar fi cauza, flăcările focului au consumat cu trosnituri înfiorătoare codrii cei înalți până în rădăcini și focul a copt până în adâncimea pământului, iar vinele sale topindu-se, au început să curgă pe suprafață râuri de argint, de aur, de plumb și de aramă, care adunându-se în cavitățile pământului s-au închegat. Iar mai târziu oamenii văzând aceste mase sleite strălucind pe suprafața pământului, atrași de culoarea lor cea frumoasă și văzând că aceste metale luase aceeași figură ca și cavitățile în care se adunase, atunci lor le veni ideea, că topind aceste metale în foc să poată forma din ele orice vor voi”
Acestea sunt principalele tradiții ale lumii grecești despre regiunile unde valoarea economică a metalelor a început să fie prima dată cunoscută.
Tot în părțile de nord ale Istrului de jos, ne apar în timpurile preistorice și centrele cele mari de fabricare a metalelor, cum au fost Alybe, Temesa, Tastesos și Chalcis sau Baia-de Aramă.
În Iliada, poetul Homer face amintire de minele cele renumite însă depărtate de Alybe, din ținutul Halizonilor, unde după cum zice dânsul s-a născut argintul.
Halizonii lui Homer, popor pelasg, aliații lui Priam, Numiți la Herodot Alazoni, locuiau pe ambele țărmuri ale râului Hypanis (Bug). El se întindea însă până în regiunea Carpaților de sus ai Transilvaniei. Un centru însemnat al lor se pare că a fost orașul ce poartă numele de Halitz, lângă Nistru. În aceste părți de răsărit ale Carpaților, sunt celebrele mine de argint, Alybe, ale lui Homer.
Cuvântul Alybe nu este grecesc,el aparține idiomei pelasge vorbite în părțile de nord ale Istrului. Forma originală a acestei numiri a fost în tot cazul Albile sau Albiile.
În evul de mijloc cele mai productive mine de argint din zona Carpaților se aflau la Rodna-veche în părțile de nord-est ale Transilvaniei.

Tot în această regiune a Carpaților de răsărit, tradițiile populare din sec. XVIII-lea aminteau de un munte întreg de argint, de unde se puteau culege cantități enorme de cele mai avute stufe de aur și de argint; reminescențe ale unei epoci depărtate. Acest miraculos munte de argint al Carpaților se află, după istoricul Sulzer, în partea de apus a județului Neamț, la frontiera dintre Moldova și Transilvania. În actele internaționale pentru delimitarea frontierei dintre Moldova și Transilvania din a. 1791, această importantă culme metaliferă a Carpaților ne apare sub numele de Albiele, iar de către poporul român ea se numește  astăzi Albia, Albele, mai corect Albiele (1597m). În apropierea nemijlocită de această culme, ce poartă în general numele de Albiele, se află pe teritoriul Moldovei muntele numit ”Piciorul Argintăriei” și ”Pârâul Argintăriei”, iar în partea de sud-est, sau pe teritoriul Transilvaniei, o altă înălțime cu numele caracteristic ”Piatra Argintăriei”, din care

izvorește și curge spre miazăzi un alt râuleț numit ”Pârâul Argintăriei”. În fine la apus și la nord de această grupă întinsă formată din munții Albiele, Piciorul Argintăriei, Piatra Argintăriei și Pârâiele Argintăriei, se află înălțimile ce poartă numele de Arșița(două), Dealul Arsurilor, ”Piatra Arsă” în Transilvania și Arșița Șiragului în Moldova, numiri ce ne indică că odată niște flăcări vaste și puternice consumase codrii cei bătrâni ce acopereau munții.
La acest important nume al Daciei vechi se referă următorul text al învățatului gramatic Athenaeu din sec. II d. Chr.: că în muntele ce purta în vechime numele de Rhipaea, mai târziu Olbia, iar acum Alpia, pădurile aprinzându-se din întâmplare, au curs râuri de argint.
Această faimoasă regiune de argint, unică în tradițiile populare, compusă din munții Albiele, Piciorul Argintăriei, Piatra Argintăriei și Pârâiele Argintăriei, este incontestabil identică cu minele cele celebre de la Alybe, unde, după cum ne spune Homer, se născuse argintul, ori cu alte cuvinte, unde argintul iese din sânul pământului la suprafață. Cu privire la Albyle mai adăugăm aici încă o circumstanță geografică. În partea meridională a acestui vast masiv de munți argentiferi curge râul numit Bistricioara, ce se varsă în Bistrița Moldovei, o numire care de asemenea o vedem reflectată în numele ce-l dă Homer eroului de la Alybe, Epistrophos.
Țările Daciei se caracterizează până în epoca romană prin o mare abundență de argint, iar de altă parte Scythii din nordul Mării Negre, după cum ne spune Herodot, nu făceau nici o întrebuințare de argint, lucrul natural fiindcă șesurile Sarmației europene au fost totdeauna lipsite de mine.
O a doua piață însemnată pentru avuțiile sale metalice a fost în timpurile ante-helene la Temesa.
În Odyssea lui Homer, zeița Minerva se axprimă astfel către Telemach fiul lui Ulysse: ”Am fost cu corabia peste Marea Neagră la Temesa după aramă, însă aduc fier lucitor”, adică oțel.
Avem aici o indicație geografică foarte prețioasă. Drumul comercianților greci, care navigau la Temesa ca să cumpere aramă și fier, era peste Marea Neagră sau Pontul euxin.
O a doua notiță importantă despre poziționarea Temesei o aflăm la poetul Ovidiu. După dânsul, itinerariul celor ce navigau la Temesa, trecea prin strâmtoarea cea abruptă și dificilă navigației, numită odată Ceraunia (munții de la Cerna) și pe lângă un oraș barbar astăzi necunoscut, numit Romechium. Avem aici două numiri topografice, pe care poetul Ovidiu le extrăsese din vechile descrieri geografice, fără ca dânsul, în timpurile sale să-și poată ba bine seama de adevărata poziționare a Temesei Homerice.
Fără îndoială că această faimoasă piață de metale a timpurilor preistorice de unde ținuturile meridionale cumpărau aramă trebuincioasă pentru edificiile și obiectele destinate cultului divin, se află la regiunea cea abundentă de metale din nordul  Istrului de jos, acolo unde erau concentrate cele mai principale și mai productive mine ale lumii vechi. Diferite localități  de lângă poalele Carpaților (în Ungaria și Transilvania) au purtat unele în timpurile trecute și altele mai poartă și azi numele de Timiș (Temes) Din acestea vom aminti aici două: Timișoara, cetate veche și vestită, orașul cel mai principal și mai comercial al Banatului, situat spre miazăzi de râul Timiș, care în documentele mai vechi ale Ungariei figurează sub numele de castrum temes și un sat românesc astăzi dispărut din zona Mihadiei, care pe la a. 1408 purta numele de Temes.
Un al treilea imperiu al timpurilor preistorice renumit pentru avuțiile sale minerale a fost Tartesos (Certeș), lângă Columnele lui Hercule, în apropiere de Cerna, izvorul cel imens de prosperitate comercială a Tyrienilor.
În fine Stephan Byzantinul mai amintește în regiunile Scythiei de o localitate cu numele Chalcis, adică Baia-de-aramă.
Numele de Chalcis îl avusese în niște timpuri îndepărtate ale antichității diferite localități. În particular acest nume se atribuise unui oraș important, unde după anumite tradiții se lucrase mai întâi arama. După toate probabilitățile, acest celebru oraș, numit în formă greacă Chalcis, unde se începuse mai întâi industria minelor de aramă, se afla în regiunea cea abundentă de metale a Scythiei, fiindcă după vechile trediții Lydus (Lud, nume pelasg) din Scythia descoperise mai întâi arta de a topi și vărsa arama. Originea arămii era în tot cazul scythică, după cum aceasta o constată și epoca așa numită a arămii, ce caracterizează Carpații Daciei. În particular orașul Chalcis din Scythia, de care face amintire Stephan

Byzantinul, nu putea fi altul decăt așa numita Baia-de-aramă din

părțile de apus ale României, unde administrația austriacă constatase încă de pe la anul 1719, că aceste mine lucrate încă din timpurile cele vechi erau aproape sleite, unde pe toate colinele și pe toate văile dimprejur se mai pot cunoaște și astăzi nenumărate urme de ocne sau excavări după sistemul vechi, unde am văzut noi înșine în anii 1892, 1899 și 1900 irugele unor vetuște apeducte săpate în stânci și depozite grandioase de zgură topită, acoperite pe unele locuri cu un strat aluvial de pământ de un metru și mai bine.
Este un fapt pozitiv că industria minelor, această creație a geniului și a culturii pelasge, avuse în timpurile ante-elene o imensă dezvoltare în țările Dcaiei. Este singura regiune de pe continentul Europei, unde după toate datele geografice și arheologice, după toate condițiile geologoce, a existat o puternică civilizație metalurgică, o civilizație, care prin produsele și fabricatele sale metalice a dominat timpurile cele sacre pelasge, nu numai țările meridionale, dar și cele de apus, de nord și în parte de răsărit.
Aici putem găsi peste tot urme infinit de numeroase de lucrări vechi de mine: spălări de aur, băi părăsite, topituri de metale, câmpuri de zgură, table de aramă, bucăți informe de plumb și de aur topit și diferite instrumente necesare industriei metalurgice.
În timpurile homerice teritoriul Eladei a fost cu totul lipsit de mine. Grecii cei vechi nu se ocupau cu extragerea metalelor din pământ. Avem numai exemple că ei se ocupau cu schimbarea lor.
În Sarmația europeană nu au existat mine nici de aramă, nici de argint, precum nici de aur sau fier.
Tot astfel în Germania aurul și argintul nu pot spune dar nici nu pot infirma, că nu ar fi în Germania vreo mină de aur sau argint, căci cine a explorat pământul acesta?! Fier este puțin la ei, după cum se poate judeca din armele lor.
În Galia obiectele de metal au fost în general importate prin comerț, nu însă prin comerț maritim, ci pe drumul cel mare continental al migrațiilor etnice pristorice. Iar Britanii după cum ne spune Iuliu Cezar, se foloseau de aramă importată.
Din contră triburile pelasge de la Carpați au fost din cele mai depărtate timpuri ale civilizației europene, faimoase nu numai pentru avuțiile lor în turme, cirezi, herghelii, nu numai pentru câmpiile lor prodigios de mănoase, dar și pentru opulența lor metalică.
Aici erau Arimaspii cei legendari, de pe ale căror plete străluceau podoabele de aur și de pietre scumpe.
De aici călătorea zeul Apollo spre ținuturile meridionale încălecat

pe un grifon, simbol al avuțiilor de aur.
Aici erau Agathyrșii cei luxoși cu costumele lor încărcate de aur.
Chiar și în timpurile lui Domițian și Traian avuțiile metalice ale Daciei avuse un renume extraordinar.
Regele Decebal, după cum ne spune DioCassiu, își ascunse tezaurele sale cele fainoase de aur, argint și diferite lucruri prețioase sub albia râului Sargeția, ce curgea pe lângă capitala sa. Traian însă cu ajutorul lui Bicile, unul din amicii apropiați ai lui Decebal, descoperi secretul și ridică aceste imense avuții.
Columna lui Traian ne înfățișează de asemenea câteva scene caracteristice, cum soldații romani, după înfrângerea puterii Dacilor, aduc înaintea împăratului Traian niște cai robuști de munte încărcați cu vase prețioase de aur și argint.
Despre prada cea imensă de aur și argint, ce o ridicase împăratul Traian din dacia, aflăm o importantă notiță la istoricul Laurențiu Lydus din sec. al VI-lea.
Împăratul Justinian, ne spune acest autor, grăbindu-se să facă ceva folositor pentru stat, se hotărî să înființeze demnitatea de prefect al Scythiei; anume fiind el un om înțelept și studiind cele scrise, aflase că regiunea Scythiei a fost în timpurile vechi fericită, nu numai pentru avuțiile sale, dar și pentru oamenii săi cei viteji și că tot astfel se află ea acum precum fusese odată. Această regiune o subjugase mai întâi înaltul principe Traian, când Decebal a fost rege al Geților, de la care dânsul a luat ca pradă de război 5.000.000 libre de aur (5.071.400.000 fr.) și 10.000.000 libre de argint (897.354.684 fr.), înafară de pahare și vase, ce erau mai presus de orice preț, înafară de turme, de arme și mai mult ca 500.000 oameni, bărbații cei mai războinici împreună cu armele lor, după cum a afirmat-o Crito, care a fost de față în acest război. Astfel Justinian nevrând să fie mai mai inferior decât Traian în nici o privință,se hotărî să țină sub puterea sa și părțile miazănoapte, care odată se desfăcuse de jugul romanilor.
Împăratul Traian ridicase așadar din Dacia, afară de sumele enorme în monede și în diferite mase de aur și argint, încă și o mulțime impresionantă de vase prețioase. Valoarea lor, zice Crito, era necalculabilă. Și fără îndoială că aceste obiecte de aur, argint și de pietre scumpe, lucrate în stilul Hyperboreilor sau Arimaspilor, aveau în această epocă de opulență și de lux a romanilor, un preț nemaipomenit.
În fine, pe lângă prada, ce a fost ridicată pentru erariul statului, vom avea în vedere și jafurile comise de tribuni, de centurioni și soldați, care toți deveniseră oameni avuți în urma acestui război și dacă vom socoti și întreagă națiune Dacă care a fost spoliată de averile sale, atunci vom putea zice că prada de război ridicată din Dacia în metale prețioase s-a urcat la cel puțin la 10 bilioane (miliarde) de franci.
Ce valoare reprezentau aceste sume în epoca lui Traian, ne putem face o idee din cele ce ne spune Pliniu, că până în timpurile sale tezaurul public al statului roman, ce se conserva în templul lui Saturn, niciodată n-a fost mai mare de 1.620.829 libre de aur, ori cu alte cuvinte, visteria metalică a imperiului roman, după atâtea războaie fericite și după atâtea impozite asupra țărilor subjugate, nu făceau nici chiar a treia parte din prada de aur și de argint, ce se luase de la Daci.

Prada lui Traian din Dacia întrece prin avuție și măreție tot ce văzuse până aici poporul roman. Era triumful cel mare al Romei, nu numai asupra puterii și vitejiei unui popor temut, dar și asupra avuțiilor de aur și de argint ale unei țări ”fericite”, avuții acumulate aici în curs de atâtea secole și mii de ani.
Din aceste prăzi impresionante a construit împăratul Traian aria sau Forul său cel vast, decorat cu diferite statui și figuri de Daci, for pe

care se află arcul său de triumf, ce reprezenta diferite scene din războiul Dacic, Basilica Ulpia, Columna lui Traian, cele două Biblioteci Ulpia și un templu al împăratului, o construcție pe care Marcillin o numește unică în univers și demnă chiar de admirația zeilor, care întrecea orice descriere și pe care nici un muritor nu va mai fi în stare să o reproducă.
Dar ceea ce reprezintă o caracteristică particulară al avuției acestei țări în obiectele prețioase de artă, este că pe lângă toate jafurile romanilor și ale barbarilor, pământul Daciei este și astăzi o fântână nesecate de aurării și argintării preistorice, astfel că tezaurele lui Priam, ale dinastiilor din Mycena și din Orchomen, ne apar ce e drept ca visterii prețioase familiare, însă în tot cazul modeste față de comorile imense ce s-au descoperit  până astăzi pe teritoriul Transilvaniei, Ungariei și al țărilor Române, din care însă nici a zecea parte nu au fost colectate și conservate cu îngrijire.
Civilizația metalurgică, care deschide o nouă eră de prosperitate în istoria omenirii, începe după cum vedem, în nordul Dunării de jos, pe teritoriul Daciei.
Aici se aflau în timpurile preistorice centrele cele mari de producție metaliferă. Aici ne apare prima fașă a fabricației obiectelor de metal, a armelor, instrumentelor și ornamentelor, o industrie care face din ce în ce progrese tot mai însemnate. De aici aceste fabricate, cu deosebire cele de aramă, de bronz și de fier iau o extensie impresionantă. Transportate cu migrațiile preistorice și răspândite prin comerț în toate părțile Europei. în Asia și Africa de nord, ele ne prezintă prin formele, prin semnele simbolice și uneori prin inscripțiile lor, una și aceeași origine, unul și același tip caracteristic al industriei metalice de la Carpați.


Nicolae Densușianu