PRINCIPALELE DIVINITĂŢI PREISTORICE ALE DACIEI.

1. Cerul sfânt, Caraiman, Cerul Domnului.

Monumentele megalitice ale Daciei, care ne înfăţişează în forme atât de primitive imaginile divinităţilor ante-homerice, fac parte din istoria adevărată a acestei ţări. Caracterul acestor imagini este sacră de la origine şi până la dispariţia acestui cult ante-elenic. Cea mai veche religie, ale cărei urme morale le găsim la toate popoarele europene, este cultul primitiv al Cerului şi al Pământului.

Cerul, pe care Grecii îl personifică sub numele de Uranos şi Pământul sau Gaea, formează începuturile cele mai vechi ale religiei europene.

Cerul şi Pământul sunt “Zeii cei mari” ai lumii dispărute, “Părinţii” celor dintîi oameni, Pelasgii. Pe “Cer” şi pe “Pământ” se făceau în antichitatea preistorică jurămintele cele mai severe şi mai religioase.

Homer ne-o prezintă pe Latona făcând următorul jurământ insulei Delos: “Să ştie Pământul

şi Cerul cel lat şi apa rîului Styx, ce curge pe sub pământ, eu fac acest jurământ, care este cel mai mare şi cel mai greu înaintea zeilor fericiţi, că aici (în insula Delos) va fi totdeuna altarul cel adorat şi pădurea cea sfântă a lui Phoeb”.

Când Romanii pe la anul 253 (499), reînoiră pactul lor de alianţă cu toţi Latinii, acest legământ al lor cuprindea următoarea formulare: “între Romani şi toate popoarele latine să fie pace, până cerul şi pământul vor sta în locul, în care sunt”. Religia creştină consideră aceasta invocare solemnă a “Cerului” şi a “Pământului”, ca o manifestare a credinţelor păgâne şi ea încearcă prin subtilităţi teologice să înlăture obişnuinţa atât de înrădăcinată la popor, de a jura pe “Cer” şi pe “Pământ”.
“Nu trebuie, zice evanghelistul Matei, să juraţi pe cer, fiindcă e tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă e scaunul picioarelor sale”. “Cerul” şi “Pământul” erau cei dintâi Zei ai lumii vechi. Lor, pentru prima oară, li s-au dedicat vârfurile înalte ale munţilor şi dealurilor, acolo unde se adunau norii.  În munţi se aflau templele şi altarele lor, aici li se aduceau sacrificii, după un rit vechi misterios, aici se celebrau festitivităţile religioase, adunările pentru înţelegerile comune ale diferitelor triburi şi târgurile lor.

Originea acestei vechi religii cosmogenice a Cerului şi a Pământului era considerată în epoca clasică a Greciei ca barbară (pelasgă).

 “După cum vedem”, zice Socrate la Plato, “cei dintîi oameni în Grecia (Pelasgii), considerau zei numai pe cei pe care în timpurile acelea îi adorau cei mai mulţi dintre barbari, adică soarele, luna, pământul, stelele şi cerul”. Ori sub denumirea de “Barbari”, grecii cei vechi înţelegeau în prima linie populaţiile din nordul Greciei, şi numai în a doua linie pe Asiatici şi pe Africani “De unde-şi trage originea sa fiecare zeu”, zice Herodot, “şi dacă ei au existat totdeauna şi ce formă au, Grecii nu ştiu până astăzi, când scriu eu acestea” ,iar în alt capitol, Herodot exprimă aceeaşi părere cu contemporanul său Socrate, că numele divinităîilor pe care Egiptenii spun că nu le cunosc, grecii le-au primit de la Pelasgi.

La Romani, atât în inscripţiile cele mai vechi, cât şi în monumentele literaturii religioase, cerul ne apare sub numirea de Kerus şi “zeus magnus”. Din punct de vedere istoric şi etimologic epitetul de manus este acelaşi cuvânt cu magnus. Urme numeroase şi importante de imperiul religiei Cerului, în înţelesul ante-creştin, mai există şi astăzi la poporul român din Ţările vechii Dacii.

“Cerul” ca divinitate mai este şi astăzi adorat şi invocat în colinde în cântecele bătrâneşti ale Românilor, sub numele de “Cerul”, “Cerul sfânt”, “Cerul cu stelele”, “Cerul Domnul”, “Naltul Cerului” şi “Părinte bun”, întocmai precum la Latinii vechi aceeaşi putere cerească era venerată ca Kerus, Caelus, Cerus manus, duonus Cerus şi Parens.

De asemenea s-a mai păstrat până astăzi în tradiţiile populare româneşti numirea veche de Cerus manus.

Diferiţi munţi şi dealuri de pe teritoriul vechii Dacii, care odată au fost destinaţi acestei supreme divinităţi a lui Cerus manus, mai poartă şi astăzi denumirile de “Caraiman” şi “Căliman”. Iar ín literatura populară română, Caraiman ne apare ca Domn al “trăsnetului şi al fulgerului”, ca judecătorul cel mare şi puternic al lumii. Preţioase mărturii istorice că odată pe teritoriul Daciei a domnit imperiul unei puternice religii uranice. 
Încă în epoca neolitică credinţa într-o divinitate supremă abstractă începe a primi forme reale umane. Diferiţi monarhi ai acestei lumi depărtate, admiraţi pentru binefacerile lor şi temuţi pentru puterea lor extraordinară, începură se fie consideraţi zei, li se instituie un cult public, iar după moarte, adoraţi ca o divinitate. 

Prima divinizare în Europa a fost a lui Uran. Poporul grec încă de la începutul religiei lui, a identificat divinitatea Cerului cu o personalitate politică, care se ilustrase prin înţelepciunea, activitatea şi prin binefacerile sale uimitoare, numită de ei Uranos, adică Munteanul.

Toate legendele şi tradiţiile vechi ne înfăţişează pe acest Uranos ca unul din conducătorii cei mari ai lumei preistorice. El este întemeietorul marelui imperiu pelasg în Europa şi Africa, cel dintâi care a guvernat lumea şi căruia, pentru meritele sale cele mari faţă de genul omenesc, preoţii instituiţi de dânsul îi atribuiră calităţi şi onoruri divine.

După Hesiod, Uranos era fiul Gaeei,  sau al Istrului, al rîuluï “celui mai mare” şi “sfânt” (Cf. Herod. IV. 50; Dionys. Per. v. 298). 
La vechii Latini însă divinitatea cea mare a universului era personificată mai întîi sub propria denumire de Caelus. Acest Caelus, probabil unul şi acelaşi cu Uranos (sau Munteanul) al grecilor, apare ca părintele lui Dokius, unul din primii civilizatori ai lumii vechi, care a învăţat pe oameni să construiască edificii de lut. În ceeea ce priveşte reprezentarea sa iconică, cerul era înfăţişat ca un om cu barbă, figurat numai până la jumătatea corpului, iar pe alte monumente ale artei romane el este reprezentat cu o pânză întinsă în formă de arc de asupra.

2, Terra. Pământul.

Pe lângă puterea supremă a Cerului, ca forţă luminoasă şi creatoare, cultul primitiv mai adoră şi puterea productivă telurică a Pământului sub numele de Pate, Tellus şi mai târziu Terra. Gaea reprezenta după concepţiile teologice antice, divinitatea naturii în forma feminină, ca mamă născătoare şi educatoare.

Ca divinitate Gaeea avea în cultul public diferite numiri după diferitele dialecte ale triburilor primitive, pastorale şi agricole. Însă titlul său principal de onoare era Ma, Mater şi Parens, ori predicatele sale cele mai vechi, Mama tuturor, prima profeţitoare, care în forma lor silită ne prezintă încercările autorilor vechi de a asimila limbii greceşti unii termeni vechi pelasgi. Cum divinitatea Gaeei era de origine barbară, tot astfel erau şi epitetele ei. Supranumirile de Pammitera, Pammitor şi protomantis, aplicate exclusiv la divinitatea Gaeei, sunt numai simple imitaţii ale cuvântului Pâmânt (în forma lat. pavimentum), ce aparţine idiomei pelasge. Originea acestei divinităţi, ca principiu şi ca personificaţie, se reducea la nordul Dunării de jos, acolo unde Homer si Hesiod pun geneza zeilor, la vechiul râu numit Istru, unde se afla insula cea sfântă a Gaeei cu merele de aur.

La punctul, unde munţii Banatului se separă de cei ai Serbiei, şi Dunărea intră în strâmtorile cele periculoase ale Carpaţilor, din jos de oraşul numit astăzi "Moldova", se înalţă din mijlocul acestui râu o stâncă cu o formă particulară,  lângă ea întinzându-se o insulă foarte mare. Această stâncă şi insulă au avut un rol foarte însemnat în religia preistorică, purtând şi astăzi numirea de “Baba Caia”, adică Mama bătrână Gaia. Demult, această stâncă din Dunăre a reprezentat imaginea primitivă a divinităţii Gaea, căreia i-a fost închinată şi insula din apropiere.

În cultul roman din Dacia, Pământul, Gaea sau Tellus, ca divinitate naţională, mai avea şi denumirea particulară de “Dacia” şi “Terra Dacia”. Urme numeroase de cultul Pământului, ca divinitate, le mai aflăm şi astăzi în credinţele şi obiceiurile religioase ale poporului român. În cele mai grele situaţii ale vieţii omeneşti ajutorul se cere de la Cer şi de la Pământ. Blestemele cele mai înfricoşătoare se fac invocându-se Pământul. El este mama protectoare ale fiinţei omeneşti, din primele momente ale vieţii sale, până dincolo de mormânt.

Imaginea Gaeei, sau a Pământului, după cum ne spune Suida era înfăţişată printr-o femeie ţinând în mână un bucium. Tot aşa în descântecele române, Pământul personificat ca divinitate ne apare aici sub numele de “Maica Domnului”, având în mână un bucium de aur, care, când răsună în cele patru colţuri ale lumii, se adună toate zânele şi pământul se leagănă.

3. Saturn ca Zeus Manus (Tatăl).

După încetarea din viaţă a lui Uran, fondatorul marelui imperiu pelasg din Europa, domnia lumii trecu la Saturn, fiul său. Întocmai ca şi Uran, Saturn este unul din regii cei mari ai pelasgilor. După ideile teocratice ale acestor timpuri, lui Saturn i se atribuiră aceleaşi titluri şi onoruri divine, pe care le avuse Uran.Dogmele rămaseră, ce e drept, aceleaşi, însă în cultul public numele lui Uran fu înlocuit cu al lui Saturn.

Era numai succesiunea unui nou monarh în imperiul lumii, o simplă schimbare de cap politic şi de preot suprem al cultului, însă nicidecum o transformare a dogmelor religiei.

Astfel, după doctrinele teologice ale acestor timpuri, Saturn era considerat la rândul său ca “Princeps dcorum” ca “începutul tuturor zeilor şi al întregii posterităţi”, sau după cum se exprimă Dionisiu din Halicarnas, divinitatea lui Saturn cuprindea acum întreaga natura a universului. Sub domnia lui Saturn omenimea face un progres enorm pe calea civilizaţiei. Saturn este acela, care, după cum spun tradiţiile vechi, făcuse pe oameni să părăsească viaţa sălbatică să se adune în societate, le dădură legi şi i-a învăţat agricultura. În general, el este începătorul şi propagatorul fericirii omeneşti.

Sub imperiul lumesc al lui Saturn a existat cetatea de aur, paradisul terestru al bibliei, acele secole pline de abundenţă şi de mulţumire, când dominau pe acest pământ justeţea şi buna-credinţă, condiţii esenţiale pentru fericirea morală şi materială a omenirii.

 Cu deosebire cultul lui Saturn era răspândit în părţile de nord ale Istrului şi în Italia.

Vechea religie a Daciei, a fost de la început celestă sau uranică, iar mai târziu aceeaşi religie ne apare aici în forme saturnice. 
Geţii, după cum ne spune istoricul Mnaseas din Patrae, adorau pe Saturn, pe care îl numeau Zamolxis. Marea nordică ne apare atât în literatura greacă cât şi în cea romană, numită “Marea lui Saturn”.

Peste tot în antichitate, întreaga regiune nord-vestică era considerată a imperiul religiei lui Saturn. În vechea teologie cosmogonică, numele de ondre al lui Saturn era zeus parens, adică tatăl zeilor, al oamenilor şi al tuturor forţelor naturii, întocmai după cum aceleaşi predicate le avuse mai înainte Cerul (Cerus manus). Pe lângă aceste supranumiri, Saturn mai avea şi epitetul Romani senex, vetus deus, adică “bătrânul”, “moşul”, “zeul cel vechi”. În unele părţi ale Sciţiei şi ale Daciei, Saturn mai era numit Papae-os, cuvânt al cărui înţeles originar era tot “moş”.

Toate aceste predicate ale lui Saturn, teologia antică le interpretează în sensul de zeu al maturităţii şi al perfecţiunii. După doctrinele teologiei pelasge, Saturn reprezenta în epoca preistoriei nu numai personificarea puterii divine a Cerului, dar era adorat totodată şi ca o divinitate a lumii subterane. în acesta calitate Saturn avea la Romani titlul de onoare Zeus Manus, şi Manes, 

Manes erau spiritele celor decedaţi, ce locuiau sub pământ în imperiul lui Saturn. La început epitetul de Manus, dat divinităţii pelasge a lui Saturn, nu avea alt înţeles decât de “mare”, drept atribut al demnităţii şi al puterii sale particulare ca zeu suveran.

La Hesiod, Kronos sau Saturn, este numit în inscripţiile latine Magnus, “Me-pat” şi “magnus” erau singurele titluri maiestoase ale vechimii preistorice. Pe când Saturn, ca divinitate a lumii inferioare, purta la Romani numele de “Manus”, la Greci el ne apare în această calitate cu epitetul Tartaros. Termenul de Tartaros ne este prezentat în literatura greacă ca o denumire exotică, barbară, la fel cum şi reşedinţa lui Saturn se afla în afară orizontului lumii greceşti. 

La Gali, Saturn era divinitatea telurică venerată sub denumirea de Teutates, acelaşi cuvânt cu latinul tata, grecescul tata, tarta si litvanul tetis, tetatis. La Homer şi la Hesios denumirile de Tartaros şi Kpovoe, sunt identice. La Valeriu, supremul domn al lumii celeilalte apare sub numele de Pater Tartarus, cu toate că ambele cuvinte din punct de vedere istoric si filologic aveau la început una şi aceeaşi origine, una şi aceeaşi semnificaţie. 
După cum ne spune Suetoniu, într-o parte Romei, Apollo era adorat sub numele de Tortore, o formă evident alterată din vechiul Tartar-us.

S-a examinat aici pe baza vechilor doctrine religioase, originea şi înţelesul primitiv al cuvântului Tartar-os, fiindcă această denumire face parte din domeniul preistoric al Daciei. Diferite vârfuri de munţi din Ţările române, începând de la Siret până în Biharia şi din

Biharia până în Ţinuturile Moraviei, mai poartă şi astăzi denumirile de Tatăl, Tartar, Tatra. Originea acestor denumiri orografice nu este nici familiară, nici etnică. Nu avem de-a face

aici cu numele personale ale unor vechi proprietari de munţi. Ele sunt numai rămăşiţele obscure ale unui cult primitiv, când vârfurile înalte ale Carpaţilor au fost consacrate supremei divinităţi a universului, numite “Tatăl”. În întreaga Italie, după cum ne spune Dionisiu din Halicarnas, înălţimile munţilor, ale stâncilor, au fost dedicate lui Saturn.  
Tot aşa şi în Ţinuturile Germaniei, diferite vârfuri de munţi mai poartă şi astăzi denumirile de Altvater şi Grossvater. La început termenul de Tartaros ni se prezintă astfel în părţile de nord ale teritoriului pelasg, cu deosebire în Dacia, ca un titlu cosmogenic a supremei divinităţi.

Mai târziu după ce Saturn a fost alungat din domnie şi Joe recunoscut de domn absolut al lumii greceşti şi de cap al religiei, autoritatea cuvântului, Tartaros a decăzut. Teologia grecească atribuie aceasta denumire veche Pelasgilor nordici exclusiv numai la divinitatea lumii inferioare, pentru munţi şi subterane unde, după legende, Joe închisese pe Saturn şi pe Titani,susţinătorii lui.

4 Saturn adorat în Dacia sub numele de ZALMOXE

Simulacrul de la Porţile-de-fier.

Pe lângă titlul onorific de “tatăl”, ce-l avea Saturn în religia timpurilor ante-elene, ca personificarea divinităţii supreme a cerului si pământului, unele din epitetele sale cele mai populare la toate triburile pelasge din sudul şi din nordul Istrului, a fost acela de “moş”.

Numit de Latini Saturnus senex, zeus vetus, Zeus Majus, (în limba Oscilor cu formă de Maesius si Moesius), el ne apare la Pelasgii Greciei cu epitetul de Tepso, la Troiani ca Jupiter avus, Frigienii îl numeau Zeos, iar pe teritoriul Germaniei Altvater şi Grosvater; denumiri, care toate aveau unul şi acelaşi înţeles, de “Moş”. Acest epitet îl desemna pe Saturn ca un om muritor, ca autorul ideal al vieţii lor naţionale, morale şi politice, tulpina genealogică - incipium generis - a vechilor dinastii şi familii nobile pelasge.

Rebele Latin, primind pe ambasadorii lui Enea, îi adresează următoarele cuvinte :

“Nu fugiţi de ospitalitatea noastră, nu ignoraţi pe Latini, gintea lui Saturn, omeni drepţi, nu prin pedepse, nici prin legi, care ele bună-voiă, prin inclinaţia lor, mai păstrează şi astăzi cu sfinţenia institutiilor strămoşeşti rămase de la Dumnezeului cel bătrân (s. moş)”.

Acelaşi titlu de “Zeul-moş” (dens vetus sau avus) il avea Saturn şi la Daci. Istoricul Mnaseas din Patara, care trăise în secolul al III-lea î.Ch. ne spune, că Geţii adoră pe Saturn, pe care îl numesc Zamolxis. La fel scrie Diogene Laerţiu, că Geţii numesc pe Saturn Zamolxis.

Cuvântul însă a rămas până astăzi fără o explicaţie întemeiată pe fapte reale, istorice şi etimologice.

După vechiile obiceiuri ale religiei saturnice, denumirea de Zalmoxis nu putea fi altceva decât un simplu epitet hieratic al lui Saturn, un atribut cu acelaşi înţeles de senex, zeus vetus, zeus avus, (sau Maesius), pe care le avea Saturn şi la alte triburi pelasge. Din punct de vedere al etimologiei şi al sensului, cuvântul Zal-mox-is în limba Dacilor nu înseamnă altceva decât Zeul-moş. Finalul il reprezenta aici, ca şi în alte cazuri asemănătoare numai un simplu sufix grecesc. De fapt limba Geţilor şi a Dacilor avea un caracter proto-latin; ea forma un dialect particular rustic al limbii pelasge.

Autorii greci ne-au transmis diferite explicări ale cuvântului Zalmoxis. Unii din aceştia, deşi cunoşteau pe deplin sensul adevărat al cuvântului Zalmoxis, după cum rezultă din scrierile lor, s-au mărginit însă la interpretări generale. 

Lucian, unul din cei mai interesanţi scriitori ai vechimii, distins prin spiritul şi erudiţia sa, îl numeşte pe Zalmoxis “zeu părintesc” sau “strămoşesc”. La Herodot Zalmoxis este (zeus indigena). Această interpretare a lui Plato îşi avea însă un fundament real. În antichitatea preistorică fondatorii statelor erau subiectul unui cult particular respectuos. Regele întemeietorul statului, sí colonizatorul  Ţinuturilor nelocuite, era considerat ca un proto-părinte comun, ca un Moş sau Lar public, pentru toate generaţiile următoare.

Mai există la triburile pelasge din Italia şi o formă populară (anteromană) de “moş” cu înţelesul de memoria veterum. Cuvântul arhaic de “zeu” sau “zeul” îl aflăm întrebuinţat ca un termen naţional în ţinuturile pelasge ale Traciei şi Mesiei şi în timpurile imperiului roman.

Pe o inscripţie descoperită în Mesia de sus, în apropiere de Scopia, ne este prezentată o dedicare adresată lui : DEO ZBELTHIURDO, ori mai corect ZBELTHEURGO, adică “Zeului Zeu-făcătorul-de-minuni”. Numele de Zal-mox-is atât de misterios în literatura istorică modernă, aparţine astfel dialectului primitiv pelasg din Dacia. Era numai un simplu titlu de onoare şi de respect al supremei divinităţi, aceeaşi expresie combinată, ca şi Zeul-moş (Deus avus) în limba română, numai forma, sub care ni s-a transmis de autorii greci este alterată. Zal-mox-is sau Zeul-moş în cultul Dacilor şi al Tracilor, reprezenta astfel aceeaşi divinitate mare a preistoriei, Ca zeu al cerului şi înălţimilor, Saturn sau Zeul-moş al Daciei, îşi avea aici altarele, simulacrele si sacrificiile sale anuale prin munţi. 

În partea sudică a Carpaţilor, lângă Porţile-de-fier, pe coasta ce se numeşte Sfântul-Petru, călătorul mai observă şi astăzi bustul unei figuri umane, de o mărime uriaşă, tăiat în stâncă, de mâna omului preistoric.

"Am văzut şi am examinat însuşi din apropiere în vara anului 1899 această reprezentaţie umană de pe acest frumos şi important promontor al Dunării. Din orice parte privită această figură  ne înfăţişează chipul unui om misterios cu cojocul în spate şi având o atitudine ca şi când s-ar urca pe deal în sus"(N.D).

Legendele populare numesc acesta figură megalitică “Moş” şi ne spun totodată că demul a existat aici o grupă de 9 chipuri umane, sculptate în stâncă, numite cu un termen general “Babe”, care au fost distruse cu ceva timp în urmă, pe când s-au executat lucrările pentru calea naţională. Acesta figură sculptată în stâncă de lângă Cataractele Dunării, după numele ce-l poartă, după ideile şi după obiceiurile religioase ale vechimii, ne înfăţişează unul din cele mai importante monumente preistorice ale ţării, înfăţişarea lui Saturn, numit în timpurile dace Zalmoxis sau Zeul-moş.

Prin poziţia sa la punctul cel mai important al Carpaţilor şi al Dunării această înfăţişare a avut în antichitate o însemnătate cu totul particulară.

El reprezenta divinitatea cea mare a ţării, sub a cărei tutelă specială se afla pasul Porţilor-de-fier, de unde în epoca creştină s-a şi dat apoi numele de Sfântul-Petru dealului, pe care se ridică acest simulacru.

A fost una din instituţiile religiose ale timpurilor pelasge, ca sanctuarele şi reprezentările lui Saturn să domine la strâmtorile munţilor, care serveau drept porţi naturale ale ţinuturilor.

“După cum ne spun autorii”, zice Varró, “pe locul, unde se află muntele Capitol a fost în vechime oraşul numit Saturnia, din care mai există trei resturi vechi, un templu al lui Saturn în strâmtorile munţilor, tot acolo o poartă numită mai înainte Saturnia, ori astăzi Pandana, şi o poartă din spatele templului lui Saturn”.

Lângă Porţile-de-fier ale Carpaţilor au existat în vechime şi mai există şi astăzi Cataractele cele periculoase ale Dunării, acea barieră de stânci, ce se ridică din adâncimile albiei şi produc o precipitare formidabilă a curentului şi vârtejuri violente. Chipul cel vechi de pe coasta dealului, numit astăzî Sfântul-Petru, înfăţişa totodată în vechime divinitatea protectoare a corăbierilor ce se aventurau în acesta strâmtoare atât de periculosă navigaţiei cu vâsle şi cu pânze. Înainte de Zeii Olympului greci, Saturn a fost singurul ce a domnit peste cer, peste pământ şi peste ape. El liniştea furtunile, el calma valurile, el apăra pe corăbieri de naufragii şi de orice alte accidente pe acele ape.

Vârsta acestui monument, odată atât de religios, de la Porţile-de-fier şi de la Cataractele Dunării, se reduce, după legendele, de care vom vorbi mai târziu, la timpurile anterioare Argonauţilor. Fără îndoială că au existat şi în alte părţî ale Carpaţilor astfel de imagini primitive ce reprezentau pe Zeul-moş, marele protector al Daciei. Diferite dealuri şi vârfuri de munţi de pe teritoriul ţărilor noastre, mai poartă şi astăzi numele semnificativ de “Moş”, “Vârful Moşului”, “Piscul Moşului”, amintiri obscure, că odată aceste înălţimi au fost consacrate cultului lui Saturn, acestui mare reprezentant al religiei şi civilizaţiei preistorice.

5. Saturn ca divinitate supremă a Daciei!

Pelasgii, după cum ne spune Herodot, n-au avut la început nume particulare pentru divinităţile lor, ci ei le numeau numai simplu zei. Cultul cel mai celebru al marelui “Zeu pelasg” după cât cunoaşte istoria  a fost la Dodona din Epir. Însă mult mai celebru şi mai străvechi a fost cultul “Zeulul celui prea bun şi prea mare” al Abilor şi Agavilor din nordul Traciei, a celor mai drepţi dintre toţi omenii, către care-şi întoarce Joe privirile sale de la Troia.

Aceşti Abi şi Agavi, după moravurile lor cele dulci şi după locuinţele lor din nordul Istrului, făceau parte din familia cea mare a Hyperboreilor evlavioşi, la ale căror jertfe sau praznice veneau toţi zeii. Urme autentice despre cultul cel extins al marii divinităţi din Dacia le aflăm până tarziu în epoca istorică.

Încă din cele mai întunecate timpuri ale preistoriei, diferite triburi pastorale pelasge emigrând de la Dunărea de jos, după ce trecură peste Tracia, peste Helespont şi Frigia, se stabiliră în ţinuturile Cappadocia  din Asia mică, pe lângă munţii numiţi Taurus, Anti-Taurus, Amanus, şi în apropiere de izvoarele Eufratului. Aceste colonii de păstorii munteni, coborâţi de pe înălţimile Carpaţilor, mai duseră totodată cu ei şi memoria cea sfântă a divinităţii supreme venerate în patria lor. Încă de la începutul erei creştine, ei adorau în Cappadocia pe Zeul cel mare din nordul Istrului.

Era una din credinţele caracteristice ale tuturor triburilor pelasge, că Zeul lor naţional ascultă

şi înţelege mai bine rugăciunile şi necesităţile vieţii lor. Afară de cultul arhaic al lui Zeus Daciei mai aflăm la Pelasgii din Cappadocia încă o reminiscenţă religioasă din patria lor europeană. Ei mai adorau pe divinitatea cea mare a Pământului, pe “Mama Mare”.

Pe lângă credinţele si tradiţiile religioase, idioma lor mai avea de asemenea un caracter

foarte pronunţat pelasg. O parte din localităţile ocupate de aceşti Pelasgi ai Cappadociei, pe cât ne sunt cunoscute din scrierile antichităţii, purtau numele de: Cerasus, Morthula, Gauraena, Campae, Corna, Corne, Domana, Orsa, Dascusa, Dagusa, Dacora, Rimnena sau Romnena. Un fluviu este numit Apsorrhus şi un munte Scordicus. Romanii îi declarară amici şi aliaţi şi le acordă toate libertăţile, pe care le ceruse, până chiar şi dreptul de a avea un rege al lor propriu, iar împăratul Claudiu întemeia în Cappadocia o colonia romană în oraşul numit Archelais.

Probe foarte elocvente despre caracterul lor pelasgo-latin. Însă nu numai pe teritoriul Cappadociei ni se prezintă urmele primitive ale religiei, al cărei centru puternic a fost odată Carpaţii Daciei Cultul lui Zeus Dacie a mai fost dominant încă din timpurile cele mai obscure şi în Creta, insula cea mare şi fertilă a Mediteranei. Locuitorii cei mai vechi ai acestei insule, după cum ne atestă tradiţiile, credinţele, cultul şi instituţiile lor, erau de origine Pelasgă.

După cum ne spune Diodor Sicul, ei se numeau Dactyli, adică Dactuli, triburi muntene identice cu Corybanii, fii lui Saturn, ale căror arme particulare erau arcul şi săgeţile, cei dintâi, care se ocupase în părţile acelea cu extragerea metalelor din sânul pământului şi cu lucrarea lor. Până târziu în epoca istorică locuitorii insulei Creta înfăţişau pe marele lor Zeu, înconjurat de cele şapte stele ale Ursei mari, o expresie simbolică hieratică, că ei adorau sub acest nume pe divinitatea supremă a Pelasgilor din nordul Istrului.

Sub ”Ursa cea mare” autorii antichităţii considerau că locuiesc Geţii si Sciţii. Poetul Ovidiu în

tristele sale elogii de la Tomis scrie, că dânsul locuieşte într-un ţinut barbar, pe ţărmul Mării Negre, sub constelaţia Ursei, unde sunt Geţii şi Sciţii. Ori la Sfântul Paulin, Dacii sunt aceia, care locuiesc sub constelaţia Ursei mari.

Este una şi aceeaşi tradiţie religioasă care domină în Cappadocia şi în Creta. Aceste triburi

de păstori şi lucrători de mine, depărtate de la Carpaţi în timpurile de putere şi expansiune ale rasei pelasge, mai păstrase drept moştenire cultul şi instituţiile religiei lui Zeus Dacie, întocmai după cum Delenii şi Delphienii venerau cu deosebită sfinţenie pe Apollo Hyperboreul numit şi ApolloDicaeus. Dicia era numai o variantă geografică a numelui Dacia.

Acest Zeus ne mai apare în vechile tradiţii ale Pelasgilor şi sub numele de Dokius filius Caeli, care după cum ne spune Gelliu, a fost cel dintâi care a învăţat pe oameni să construiască edificii de lut. După genealogia şi după rolul său civilizator, acest Dokius filius Caeli era identic cu Saturn fiul Cerului din teologiile greceşti. Dokius este un simplu eponim, un genial reprezentant al rasei pelasge din Dacia, întocmai după cum Scythies, fiul lui Joe, care a inventat arcul şi săgeţile, ne indică prin numele său, că patria sa originară a fost Scythia.

6. Saturn onorat în cultul arhaic sub numele de "Ofioiog (Omul).

Saturn în cultul public şi în tradiţiile populare ale vechimii mai avea totodată şi epitetul de Ofioiog, o numire, ce ne prezintă o deosebită importanţă pentru istoria timpurilor primitive ale Daciei.

În părţile de nord-est ale Tesaliei, lângă valea Tempe, un munte înalt, cel mai fertil şi mai avut de izvoare, se numea încă din timpuri foarte vechi, Ofioiog după scriitorii greci. Desigur că pe unul din punctele sale cele mai înalte se aflase odată un simulacru al acestui Homol-os. Aceeaşi numire o aflăm în părţile de nord ale Europei. Zeul suprem al seminţiilor germane, Wodnn sau Guodan, este numit “Omi” în cele mai vechi poeme germane.

Pe la finele secolului al V-lea, regina Francilor Clotilda, voind să-l înduplece pe soţul său, pe regele Cloclovic I., ca să primească religia creştină, îi adresează după cum ne relateză Grigorie de Tours, următoarelc cuvinte: “Dumnezeii pe care îi adoraţî voi, sunt chipuri sculptate în piatră, în lemn, ori în metale, ori numele, ce le daţi voi acestor zei, au fost “omeni” nu zei”. Este un fapt adevărat că sub această denumire misterioasă care

reprezenta o divinitate ante-homerică, literatura veche greacă şi romană înţelegea pe Saturn.

Tertullian, cunoscătorul adânc al credinţelor popoarelor păgâne şi Mirtuti us Felix, contemporanul său, ne spun că toţi scriitorii antichităţii, atât cei greci cât şi cei romani, numesc pe Saturn, “homo”. Aceleaşi probe ni le oferă monumentele epigrafice. Pe o inscripţie din Numidia se aminteşte un Homvllivs Satvrninvs miles legionis 111 Aug, pe altă inscripţie din Provincia proconsularis găsim pe o femeia numită Homvlia Satvrnina, adică şi aici numele barbare ele Homvllivs şi Homvlia sunt interpretate în limba latină prin Saturninus şi Saturnina. De asemenea se mai păstrase în tradiţiile vechi ale Tesaliei o deosebită amintire despre un “Om gigantic”, a cărui sărbătoare principală era Saturnalele.Luna lui Decembrie, care la Romani era toată consacrată lui Saturn, mai poartă şi astăzi la poporul român numele de Andrea sau Indrea, ori cu alte cuvinte, ea este “luna Omului” sau a “sărbătorii Omului”.

Pe baza acestor date reale, putem trage următoarea concluzie:  Cuvântul "Oj-icuoc" în antichitatea pelasgă ne apare ca o numire generală, ce se dă primelor simulacre sculptate în stâncile munţilor, ce reprezentau în forme umane divinitatea supremă a religiei. Aceste

figuri ale cultului public, precum şi numirea de “Omul" ce li se atribuia, ne mai pun în evidenţă faptul, că religia pelasgă a fost prima care a introdus în Europa imaginile rudimentare ale zeilor cu tipuri umane în antichitatea greco-romană, Saturn era înfăţişat cu

o figură pelasgă rustică, ca un bătrân cu barbă albă, cu pletele lăsate pe umeri (intonaus avus) acoperit pe cap ori cu sandale în picioare, şi gârbovit de greutatea bătrâneţilor, în mâna dreaptă având ca atribut un instrument de tăiat. La Romani aceasta emblemă caracateristică a vechiului zeu a fost numită falx si similată cu secerea, ca simbol al agriculturii.

Originea acestei reprezentări iconice a lui Saturn se reduce însă la timpurile preistorice. Unul din monumentele megalitice, cele mai importante ale Galiei, ne înfăţişează pe Saturn în forma unui menhir (monument megalitic, funerar sau de cult) sau stâlp conic, acoperit pe cap şi pe frunte cu o haină, ce-i înveleşte tot corpul. Pe faţă îi sunt reprezentate două astre, soarele şi luna, fiindcă Saturn, ca divinitate a universului, era venerat totodată şi ca zeu al luminii. Ori drept atribut distinctiv al puterii lumeşti, această figură din Galia ne înfăţişează la brâu un topor

vechi sau un ciocan mare. În tradiţiile populare române s-a mai păstrat încă până astăzi amintirea despre numele de “Omul”, ce-l avea Saturn în religia veche, precum şi despre emblema sa rustică. După cuprinsul său, acest poem genealogic era un fel de “Enumeraţio Deorum”. Ea conţinea într-o ordine succesivă şi în trăsături morale numele, originea şi faptele diferitelor generaţii divine. La începutul său, acest poem popular ne înfăţişează pe Saturn sub numele de Omul mare, întocmai după cum odată a fost venerat şi la Tesalieni. Ori ca atribute simbolice ale puterii şi domniei sale lumeşti, “Omul mare” numit şi “Dumnezeu” are în tradiţiile române o “secure mare”, ori un “ciocan” la brâu.

Acest “Om mare” al tradiţiilor române este coborât de la ”Tatăl din Cer”. El ne apare ca primul fundator al religiei. El construieşte cel dintâi o biserică mare de lemn, cu 3 ori cu 9 altare, cel mai sacru templu al tradiţiilor pelasge, a cărei istorie a pierit, însă care ne apare mult mai vechi decât Mănăstirea-Albă din ostrovul Mării Negre.

7 Divinitatea colosală de pe muntele Omul în Carpaţi.

Cel mai însemnat munte din Carpaţii  meridionali este Bucegiul. Acest munte, care se distinge prin înălţimea sa maiestosă şi prin extensia orizontului său, a avut odată o mare celebritate. El a fost în antichitatea preistorică muntele cel sfânt al triburilor pastorale pelasge, pentru care şesurile cele întinse de la nordul Istrului erau tot atât de importante ca şi văile şi culmile Carpaţilor.

Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte portă azi numele, unul de Caraiman şi altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus manus, şi altul lui Saturn numit si «Omul». Pe punctul cel mai culminant al muntelui Omul se înalţă o columnă uriaşă, învăluită de regulă în nori,ori pe un alt pisc din apropiere mai există şi astăzi cel mai important simulacru al lumii preistorice, o reprezentaţie umană sculptată în stâncă, de o mărime într-adevăr formidabilă. Aceasta figură într-adevăr titanică din munţii Daciei vechi, numiţi odată ai Hyperboreilor, ne înfăţişează după toate caracterele sale, imaginea supremei divinităţi a timpurilor pelasge.

După concepţiile religioase ale Pelasgilor, Zeul cel mare al acestei rase era înfăţişat în forme gigantice, cu intenţia ca prin dimensiunile enorme ale simulacrelor, să se exprime totodată puterea şi măreţia acestei divinităţii. Din acesta cauză divinitatea supremă a religiei pelasge, zeul tunetelor, al fulgerelor şi ploilor, acela care cutremură pământul, care fecunda câmpiile, văile şi munţii, mai avea şi epitetul de Gigantul sau Omul mare şi acest Peloros era considerat de Tesalieni ca identic cu Saturn. Marile sărbători ale Saturnalelor la ei purtau numele de “Peloria”, adică ale “Omului gigant”, sau ale “Omului mare”. Marele Zeu din Iliada lui Homer, voind a da celorlalţi Olympieni o idee despre imensitatea puterii sale fizice le adresează următoarele cuvinte:

“Ascultaţi-mă cu toţii, zei şi zeiţe, ca să vă spun ceea ce-mi zice inima. Peste cuvântul meu

nimeni să nu treacă, nici zeită nici zeii, ci cu toţii să mă ascultaţi, fiindcă dacă voi afla, că vreunul din zei, a mers pe sub ascuns, ca să dea ajutorul Troienilor, ori Danailor, acela se va întoarce bătut şi cu ruşine în Olymp, ori îl voi prinde şi-l voi arunca în Tartarul cel întunecos şi foarte departe, unde este sub pământ o prăpastie foarte adâncă, acolo unde sunt Porţile de fier şi Pragul de aramă şi atunci el va cunoaşte că eu sunt cel mai puternic dintre toţi zeii. Dacă voiţi însă zeilor, încercaţi-vă norocul, ca să vă convingeţi cu toţii. Aduceţi o lanţ de urşi legaţi-o de Uran (cu înţelesul de munte), apoi prindeţi toţi zeii şi zeiţele de ea şi oricât veţi încerca voi nu veţi fi în stare ca să trageţi din Uran pe câmpie pe Zeul dregătorul vostru cel mai înalt, însă când mă voi hotărî eu să prind de lanţul, atunci odată cu voi, voi trage în sus şi pământul şi marea, iar lanţul îl voi lega de vârful Olympului şi toate vor rămâne suspendate în aer, atât sunt eu de superior peste zei şi oameni”.

Aceste cuvinte, pe care Homer desigur le-a extras din cântecele vechi ale rapsozilor migratori, se referă de fapt la munţii cei sfinţi de care vorbim aici.

Olympul Iliadei nu este Olympul Tesaliei, ci este Olimpul cel vechi de lângă Istru, unde era “Originea zeilor”,“la marginea pământului, ce nutrea multă lume”. Olympul şi Uranul lui Homer sunt munţii cei sfinţi ai teogoniei, acolo unde se află reşedinţa lui Uran, a Gaelei şi a lui Saturn, unde omenii erau asemenea zeilor şi unde aceşti Titani purtau războaiele unii cu alţii pentru domnia lumii. Odată cu migraţiile triburilor pelasge de la Carpaţi către părţile meridionale s-au extins renumele şi legendele acestui munte sfânt peste toate ţinuturile Eladei, ale Asiei mici şi până în Egipt. După cum civilizaţia şi moravurile cele dulci ale Pelasgilor au avut o influenţă enormă asupra poporului grec, tot aşa şi credinţele lor. De la Carpaţi au emigrat spre sud, odată cu triburile pelasge, religia lui Uran şi a Gaeei, a lui Saturn şi a Rheei, a Soarelui şi a Lunii, ori cu alte cuvinte întreg sistemul doctrinelor pelasge, cu numele, cu legendele despre originea zeilor şi cu formele cultului, aşa după cum se dezvoltase în central principal şi puternic de la Istrul de jos, pe teritoriul  hyperboreilor celor sfinţi.

Figura cea enorm de colosală din Carpaţii Daciei care ne înfăţişează o expresie suverană de demnitate şi o imensă putere, nu putea se reprezinte decât pe zeul cel mare naţional al triburilor pelasge, căruia i-au fost consacrate peste toate locurile, înălţimile cele mal impunătoare ale munţilor. Despre o figură uriaşă asemănătoare sculptată într-o stâncă de lângă Antiochia, ne relatează scriitoriul grec Ion Malala în Cronografia sa următoarele: 
“Sub domnia lui Antioch Epiphanul, regele Siriei (decedat la anul 164 a. Chr.), domnind o epidemie în Antiochia, şi din această cauză murind o mulţime de oameni, un anumit Leios, un om, care avea cunoştinţe despre misterele religioase, le-a ordonat, ca se sculpteze o stâncă din muntele ce domină deasupra oraşului. El a îngrijit apoi, să se sculpteze în acest munte un cap gigantic încins cu o coroană, întors cu faţa către oraş şi spre valea de acolo. Apoi a scris ceva pe cap şi astfel a pus capăt epidemiei".
 Antiochenii numesc până astăzi acest cap Charonion. Acest Charonios reprezenta în realitate pe Zalmoxe, adică “Capul lui Dumnezeu”, după cum era înfăţişată şi adorată la Beoţieni divinitatea cea înaltă a cerului şi a pământulul.

Considerăm până aici acest colos din Carpaţii Daciei exclusiv numai din punctul de vedere al ideilor religioase ale timpurilor preistorice. Rămâne acum să examinăm acest simulacru din punctul de vedere al caracterelor sale simbolice şi al istoriei sale speciale. Acesta maiestosă figură, a religiei energetice pelasge, ce domină şi astăzi pe punctul cel mai însemnat al Carpaţilor, se distinge prin două particularităţi remarcabile., particularităţi, ce ne pun în evidenţă că acest simulacru a fost considerat în antichitatea homerică ca imaginea cea mai sacră şi cea mai veche a divinităţii supreme. Una din aceste particularităţi distinctive ale colosului de pe Omul este expresia cea lată a feţei. Homer, în unul din imnurile sale, numeşte pe Zeul suprem al lumii fizice şi morale din timpurile sale : “Zeul cel prea bun, prea mare şi cu faţa lată”. Acestea sunt epitetele cele mai vechi şi mai ritualice sub care era invocată puternica divinitate a lumii pelasge.

Acest “zeu cu faţa lată” a dăruit, după cum ne spune Homer, regelui Tros de la Troia, nişte cai de cea mai bună rasă, numiţi “caii nemuritori” de către unii autori. În timpurile primitive ale istoriei caii cei mai renumiţi pentru forma, simetria şi rapiditatea lor, erau din nordul Traciei. Pegasus, calul cel divin cu aripi, a fost după legende, născut lângă izvoarele (înţelege cataractele) râului Oceanos sau Istru. Cu deosebire în ce priveşte pe Zeul eopuona sunt memorabile următoarele cuvinte ale lui Homer:

“Thetis (mama lui Achile) plecând dis-de-dimineaţă se sui pe Uranul mare şi pe Olymp şi aici află pe fiul lui Saturn cel cu faţa lată şezând la o parte de ceilalţi zei pe punctul cel mai culminant al Olympului, care are multe vârfuri".

 Important text pentru istoria acestor timpuri atât de întunecate. Şi aici se află în nemijlocita apropiere de Olymp, exprimarea simplă a noţiunii de munte, iar nici-decum spaţiul cel infinit, ce se înalţă deasupra pământului.Cel pe care se suie mai întâi Thetis, ca să meargă în Olymp, este din punct de vedere al geografiei rapsodice, identic cu Caraiman, muntele cel impozant al Daciei consacrat divinităţii lui Cerus manus (Cerul mare) şi care ne apare în legendele romane personificat sub numele de Caraiman, creatorul “primilor oameni”, iar în descântecele populare române, ca Domn al fulgerelor şi al trăsnetelor ce guvernează tronul cel mare al lumii.

Pe o monedă din timpul lui Antonin Piui, DACIA ca divinitate este înfăţişată ţinând în mâna dreaptă un grup de munţi, care fără îndoială aveau o însemnătate istorică-religioasă, erau munţii cel sfinţi ai Daciei.

În Iliada Iui Homer, locuinţele marelui zeu sunt pe o înălţime fizică terestră. Numai palatul se află pe maiestosul Olymp, iar ceilalţi zei locuiesc pe văile Olympulul şi pe Uran. Tot aşa în teogonia lui Hesiod, Zeul eupuoros este zeul al cărei reşedinţă se află pe Olimpul cel sacru al timpurilor Uranice din “colţul” cel mai îndepărtat al pământului, cel cu vuitori adânci. Zeul eupuoros este zeul dreptăţii, el împărteşeşte bunătăţile sale celor oneşti şi drepţi, dă prosperitate oraşelor, abundenţă pământulul, ghindă stejarilor, înmulţeşte albinele, binecuvântează turmele de oi, face ca femeile se nască copiii asemenea părinţilor săi şi oamenii să se bucure în petreceri de lucrurile câştigate prin munca lor, el răzbună nedreptăţile şi arde cu fulgerele sale pe cei insolenţi şi făcători de rele.

O altă particularitate cu totul expresivă, ce ne-o prezintă tipul cel arhaic al marelui Zeu din Dacia, aparţine simbolismului antic. Pe fruntea cea calmă şi plină de inteligenţă a acestui zeu se văd urme naturale ori artificiale, ce reprezintă o spargere a capului într-o parte a craniului. Semne simbolice asemănătoare erau înfăţişate şi pe imaginea cea sacră a divinităţii supreme din teogonicele ante-homerice. După vechile legende pelasgo-elene Minerva (de la rădăcina men, mens, minte) a fost născută din capul lui Joe. Poetul Pindar ne-a transmis acesta legendă sub forma că Vulcan a spart cu securea de aramă capul lui Joe (Zeul), din care apoi a ieşit Minerva cu vociferări atât de mari, încât s-au înspăimântat şi cerul si pământul, sau după cum se exprimă Homer, pământul a răsunat şi pontul s-a tulburat de undele cele purpurii.

La începutul timpului istoriei, credinţele religioase erau confundate în simbolism şi toate imaginile sacre ale antichităţii se caracterizau printr-o varietate infinită de atribute simbolice. Ne întrebăm acum: se reduce oare originea acestei legende alegorice despre naşterea Minervei din capul lui Zeus la această figură atât de veche, atât de adorată şi atât de unică în genul său? Noi credem, că da! 
Homer pune în părţile de nord ale Traciei, la Istru, originea tuturor zeilor cunoscuţi şi adoraţi în ţinuturile greceşti. Imaginea lui Zeului de la Porta cea mare a Carpaţilor ne prezintă încă un important simbol caracteristic. Lângă umărul drept al Zeului ni se înfăţişează în forme foarte regulate şi bine păstrate figura unui scut gigantic. Acest scut este unul din atributele cele mai principale şi mai vechi ale divinităţii supreme din timpurile eroice.

În cele mai vechi monumente ale literaturii greceşti, Zeul cel mare al lumii pelasge are epitetul de “cel ce ţine egida”, sau scutul. Iliada lui Homer ne descrie acest scut ca foarte preţios, pe care timpurile nu-l pot îmbătrâni şi care nu va peri niciodată. De el erau suspendaţi o sută de ciucuri de aur împletiţi foarte frumos, având fiecare ciucur o valoare de câte 100 de boi Acest scut a fost fabricat şi dăruit lui Joe de Vulcan, însă după cum rezultă din alt loc al Iliadei, scutul marelui Zeu era din piatră sau din stâncă şi la această însuşire se pare că se referă cuvintele lui Homer, că timpurile nu-l pot îmbătrânii şi că el nu va pierii niciodată. Acesta era scutul cel miraculos, care inspira, de o parte curajul de luptă, pe de

altă parte o teroare impunătoare şi de învingere a tuturor acelora, în a căror tabăra se afla.

După vechile tradiţii, Joe a apărut mai întîi cu acest scut în luptele, ce le avuse cu Titanii şi cu Giganţii. în memorabilul război ce-l purtară Acheii (Grecii) cu Troianii, Joe trimise pe Apollo în ajutoriul Troianilor, îi împrumută acest scut, spunându-i să-l scuture pe teatrul de război şi va face pe Achei se se retragă înspăimântaţi la corăbii. Minerva, în înţelegere cu Juna, luă acest scut fără ştirea lui Joe şi alergând cu el în tabăra Grecilor îi îndemnă la război contra Troianilor. 
Până târziu în timpurile istorice, credinţele religioase erau strâns legate de anumite imagini legendare, cărora poporul în imaginaţia sa le atribuia o putere supranaturală.

Când Homer şi Hesiod ne descriu figura cea maiestosă a lui Zeus, dânşii nu aveau în vedere o putere divină abstractă, ci o imagine sensibilă, o divinitate consacrată printr-o veche religie, întocmai după cum şi Achile adresa rugăciunile sale lui Joe de la Dodona.

Minerva, ne spune Homer, s-a născut din capul lui Joe şi aceste cuvinte ale sale se referă incontestabil la principala reprezentare al religiei ante-elene, la figura cea sacră atât de expresivă, din toate punctele de vedere a lui Zeus de pe Olympul cel vechi al teogoniei, de la nordul Istrului de jos.

Aceeaşi tradiţie o aflăm şi în teologia romană. După importantele extrase, ce ni le-a transmis Cicero din biblia cea sacră a păgânităţii romane, Minerva, zeiţa pe care o adora lumea pelasgo-grecească, a fost născută din Joe şi din Coryphe, fiica Oceanului. Părintele tuturor divinităţilor ante-elene în teogoniile antice, este Istrul “cel sfânt” pe care cei vechi îl considerau totodată de “cel mai mare râu al lumii” iar Coryphe, la Homer este vârful cel mai înalt al Olympului vechi, sau după Pindar însuşi capul lui Joe, din care a ieşit Minerva.

Constatăm aşadar, că atât după legende, cum si după caracterele ce ni le prezintă importanta reprezentare, zeiţa Minerva s-a născut pe teritoriul cel sfânt al religiei vechi, din nordul Traciei, în regiunea Istrului, din capul lui Joe. Ştiinţa era atributul Minervei şi tradiţiile pun naşterea acestei zeiţe în Carpaţii Daciei, o împrejurare pe care o confirmă şi legenda lui Prometheu.

Protectoarea marelui Zeu de la nordul Istrului a avut totodată un rol extrem de important în viaţa Pelasgilor. Ea ne apare ca ocrotitoarea existenţei şi independenţei politice a acestei naţiuni, În memorabilul război purtat pe ţărmurile Helespontului acest scut ne apare, acum în rândurile Troianilor, acum în tabăra Acheilor, după cum unele divinităţi protejau imperiul lui Priam, iar altele coaliţia Acheilor. Memoria unui scut sfânt al marelui Zeu se păstrase până în timpurile lui Nurna şi la triburile pelasge, ce emigrase în Italia. Regele Numa, cel dintâi organizator al cultului public la Romani, dona din motive tradiţionale, pe care astăzi nu le mai putem cunoaşte îndeajuns, ca noul stat întemeiat pe ţărmurile Tibrului să aibă un scut protector al marelui Zeu.

Dânsul, după cum spun legendele, urmând sfaturile soţiei sale Egeria, rugă pe Zeul cel atotputernic, pe saevus Jupiter, pe Domnul tunetelor şi al fulgerelor, să descindă din înalta sa locuinţă la Roma şi aici să-l descopere, prin diferite rituri şi ceremonii, Romanii vor putea în viitor să împace mânia divină. Marele Zeu ascultă rugăciunea şi coborî din înălţimea sa la Roma, în pădurea cea sfântă de lângă Aventin. Vârfurile acestui munte se cutremurară şi pământul se scufundă sub greutatea Zeului. Aici marea divinitate a Pelasgilor făcu cunoscut

lui Numa sacrificiile rituale, prin care poporul său va putea, în cazuri de trebuinţă, să abată ori să împace mânia divină şi totodată îi promise, că în ziua următoare îi va da un semn evident pentru siguranţa statului roman. Iar a doua zi, când soarele apăru pe orizont în toată splendorea sa, şi pe când Numa stând în fruntea poporului său ridicase mîinile în sus adresând rugăciuni divinităţii supreme, ca să-i trimită darul promis, văzu deodată cum cerul se deschide şi un scut legănat uşor de aer cade lin. Nurma ridică scutul şi aduse sacrificii de mulţumire Zeului. Apoi aducându-şi aminte, că soarta imperiului roman este legată de acest scut, pe care îl numi ancile, el ordonă să se facă mai multe scuturi asemănătoare pentru ca omenii răi şi inamicii să nu poată răpi scutul cel divin, iar paza acestor lucruri sfinte o încredinţă colegiului de preoţi, numiţi Sălii.

După cum rezultă din aceasta tradiţie religioasă noul stat pelasg simţise o neapărată nevoie de a se pune sub scutuţ protector al marii divinităţi naţionale şi Numa, un bărbat erudit în toate stiinţele divine şi umane, ştiu să procure pentru poporul său o astfel de garanţie sfântă, dată de însuşi zeul cel puternic al ginţii pelasge.

Din punct de vedere istoric, originea acestei credinţe se reduce la ţinuturile de lângă Istrul de jos. În Latini cele mal antice tradiţii religioase, se păstrase la locuitorii din Aricia. Acest trib pelasg al Arieinilor, celebru prin religiozitatea sa, înainte de a trece în Italia îşi avuse locuinţele sale lângă lacul Meotic şi în urmă pe teritoriul Daciei în apropiere de gurile Dunării, unde rămăşiţele sale etnice ne mai apar în timpurile istorice sub numele de Arrechi, Nimfa Egeria, care după cum ne spun tradiţiile, a fost soţia si inspiratoarea lui Numa în toată opera sa de organizare religioasă, era de origine din Aricia. în particular legendele îi atribue dânsei ideea pentru invitarea marelui Zeu pelasg la Roma şi misterul cu scutul cel protector. O amintire religioasă din vechea patrie a triburilor pelasge de la Dunărea de jos.

După Herodot  Zalmoxis, Zeul cel mare al Geţilor, mai era numit de unii şi Gebeleizis. Forma, sub care ni se prezintă aceasta denumire, este fără orice îndoială, alterată. Herodot nu cunoştea bine dialectul nordic al Pelasgilor, după cum acesta  constă din diferite cuvinte sciite, pe care ni le-a transmis în mod eronat. Imaginile cele mai vechi ale divinităţii supreme reprezentau de regulă numai figura capului.

De asemenea şi la Troieni, imaginea lui Jupiter fulgerător sau Jupiter avus, era înfăţişată numai prin figura capului, după cum ne atestă specimenul de terra-cottă descoperit de Schliemann în săpăturile de la Troia.

Gebeleizis este numai o numire secundară a lui Zalmoxis, şi incontestabil un cuvânt compus. Partea din urmă corespunde “Capul-lui-Zeu” după cum era înfăţişat prin simulacrul cel enorm de pe arcul sud-estic al Carpaţilor. Figura cea titanică a lui Zeul de pe muntele Omul nu era o personificare abstractă a divinităţii. Acest simulacru reprezenta de fapt chipul unei celebre personalităţi preistorice, a lui Saturn, Zeul şi Domnul ideal, al populaţiilor de rasă pelasgă.

După Caelus sau Uran, Saturn a fost divinitatea cea mare adorată pe teritoriul Daciei până în timpul când armatele romane introduseră aici religia oficială a imperiului. Vechimea acestui monument se reduce la timpurile cele mari de dezvoltare etnică şi politică a Pelasgilor, atunci când destinele încă nu începuse să-i persecute pe Pelasgii orientali şi când o parte însemnată din triburile latine încă nu emigrase în Italia.

Prin mărimea sa colosală, această reprezentare ne arată totodată cât de fericite, cât de gloriose erau timpurile acelea, şi cât de vastă era puterea acelei lumi, a cărui figură s-a eternizat prin stânca de pe muntele Omul.

8. Figura lui Jupiter din Otricoli.

Există o asemănare surprinzătoare între imaginea Zeului (Fig. 158)  şi cea bustului lui Joe din Vatican descoperit la Otricoli (Fig. 159). Încă din timpurile republicii, Romanii începură se imite formele arhaice pelasge în reprezentarea iconică a divinităţilor sale. Cele mai frumoase statui ale lui Saturn, Hercule, Apollo şi a Dianei (lănci), ce ornau templele cele mari ale Italiei şi ale provinciilor cucerite, ne înfăţişează intre toate caracterele stilului arhaic pelasg.

In general exista la Romani principiul, de a considera şi adora ca sfinte numai chipurile consacrate prin tradiţii şi legende vechi naţionale. Probă în acesta privinţă ne sunt figurile Larilor si ale Penaţilor şi simulacrul cel brut al Mamei mari de la Pessinus.

Care era însă tipul primitiv al lui Joe Romanul, numit în teologia latină Jupiter Optimus Maximus şi care era originea imaginilor sale, nici un autor nu ne poate spune. Cel mai vechi simulacru al lui Joe la Romani se numea Ju-piter Lapis. Pe acest Joe-de-piatră se făceau jurămintele cele mai înfricoşate, şi se stabileau tratatele internaţionale de pace şi de alianţă, Ce formă şi ce mărime a avut acest simulacru al timpurilor pre-latine, noi cu siguranţă nu putem şti. Un fapt însă este pe deplin stabilit, că Joe "Grecanicul" se distingea prin sprâncenele sale cele negre şi pletele sale argintii ce cădeau în jos de pe capul nemuritor. Aceasta era figura divinităţii supreme adorate de Pelasgi.
 Grecii din contră până în timpurile lui Phidias înfăţişau pe Joe din Olympia, mai mult oriental, tuns pe cap cu părul inelat pe frunte, cu barba tăiată pe fălci şi ascuţită înainte. Romanii însă urmară tradiţiile vechi latine. Ei îmbrăşişau pentru suprema lor divinitate o figură pelasgă barbară, reprezentându-l pe Joe cu părul abundent, mai mult neîngrijit, cu pletele lăsate pe umeri, cu barba stufoasă, cu o îmbrăcăminte simplă şi cu pieptul pe jumătate dezvelit.Examinând cu toată atenţia caracterul general al formelor şi expresia diferitelor detalii ce ni le prezintă aceste două monumente, se pare că figura cea barbară rustică a lui Joe din Otricoli a fost reprezentată după tipul cel colosal al Zeului din Carpaţii Daciei sau din ţara Hyperboreilor celor sfinţi şi fericiţi.

Încă din timpul lui Numa, tradiţiile romane erau strîns legate de Zeul pelasg de lângă Istru.

Jupiter Optimus Maximus era zeul naţional al Daciei. Aceasta o constată chiar monumentele epigrafice ale administraţiei romane. Încă din timpul lui Hadrian, curând după cucerirea Daciei, o parte însemnată din populaţia provinciei a fost ridicată şi transferată departe în Britannia lângă vallum Hadriani, unde se formă din ea o trupă auxiliară sub numele de CohorsIAelia Dacorum şi care este amintită aici până în secolul al V-lea. Din cele 23 de inscripţii închinate acestor ostaşi Daci, 21 sunt adresate lui Jupiter Optimus Maximus, una lui Marte şi alte două lui Marte asociat cu Cocidius. 
Jupiter Optimus Maximus era aşadar o divinitate părintească foarte populară a Dacilor.

9. Rhea.

Pe când Saturn, în religia ante-homerică era considerat ca personificarea fiinţei supreme a cerului, Rhea, soţia sa, reprezenta într-o formă mai nouă, divinitatea pământului, care a născut toate, pe Gaca, Tellus sau Ter ra.

La Romani, Rhea în cultul public era numită: Magna zeum Mater, Deum Mater, Terra Mater, Ops (sau Opis) şi Maja, această denumire din urmă (întocmai ca şi  magna zeum mater) având sensul de moaşă sau bunică.

Numele de Rhea în vechea limbă pelasgă era numai un simplu apelativ, având înţelesul de “regină”. În forma masculină, cuvântul “Kaiu” cu înţelesul de “împărat”, s-a mai păstrat în unele cântece eroice române. Acelaşi cuvânt sub forma Ra (rege) îl aflăm în terminologia hieratică a Egiptenilor, moştenită de la vechii Pelasgi, care se stabilise în epoca neolitică pe şesurile Nilului.

În legendele greceşti numele de Rhea este uneori înlocuit, ori mai bine zis interpretat, cu termenul de Basilea, iar în cultul oficial roman prin apelativul de “regină”. Rhea, numită la Romani şi Opis, iar la Sciţii-pelasgi Apia, era în general considerată ca zeiţa agriculturii, a viticulturii. ca întemeitoarea oraşelor şi a cetăţilor.

Cu deosebire însă Rhea era venerată ca “Mama munţilor”, ca domnind peste codrii, peste văi şi peste izvoare, ca divinitatea protectoare a păstorilor, a turmelor şi stăpână peste animalele sălbatice. În această calitate, Mamei mari îi erau cu deosebire atribuite înălţimile munţilor, izvoarele, râurile şi peşterile. Reprezentările ei vechi existau pe piscurile munţilor încă din timpuri "ce trec peste toată memoria".

Figura cea legendară a Niobei de pe muntele Sipyl, chipul împietrit al Ariadnei din insula Naxos, imaginea cea tristă şi acoperită pe cap de pe muntele Libanului, reprezentau în realitate numai reprezentările străvechi ale divinităţii Mamei mari. Cultul Mamei mari sau al Rheei a fost în antichitatea preistorică cu deosebire în mare onoare pe muntele Ida de lângă Troia, de unde ea se şi numea Mater Iclaea. Toate extremităţile acestui munte au fost în antichitate consacrate divinităţii Mamei mari.

Frigienii şi Troianii, care locuiau lângă muntele Ida, venerau, după cum ne spune Strabo, cu deosebire pe Rhea, căreia îi făceau orgii şi pe care o numeau Mama mare, iar după diferitele localităţi unde se aflau sanctuarele sale, purta numele de Idaea, Dindymene, Pessinuntica şi Cybele. Ca divinitate a munţilor şi a agriculturii, Rhea sau Mama mare, este una din cele mai adorate şi populare figuri în religia triburilor pelasge emigrate în Italia. In particular Rhea era considerată ca “Mama” sau “Născătoarea poporului latin”.

Cărţile sibyline, a căror origine se reducea la cele mai vechi timpuri a statului roman, conţineau o tradiţie veche cu privire la imaginea cea sfântă şi făcătoare de minuni a Rheei sau a Mamei mari, care ajunsese cea mai întunecată antichitate însuşită a Frigienilor, întocmai după cum imaginea Dianei din peninsula Taurică se afla în posesia Pelasgilor din Cappadocia, după cum spuneau dânşii.

 Când Enca a strămutat Troia pe câmpia Italiei, puţin a lipsit, zeiţa să nu urmeze corăbiile ce transportau de acolo lucrurile cele sfinte. Mai târziu când Roma ajunse la putere şi îşi ridică capul peste lumea subjugată, preoţii consultând oracolele cărţilor sibyline, ei citiră acolo, după cum ne spune acest vers:
 “Mama lipseşte, te invit Romane să cauţi pe Mama şi când va veni să o primeşti cu mâini curate”. 
Însă nu au ştiut cum să interpreteze acest oracul misterios. Ce fel de mamă le lipseşte şi unde s-o caute, ei nu ştiau. Tradiţia se pierduse. Spre acest scop senatul decise a se consulta oracolul lui Apoi din Delphi şi de acolo li se răspunse se aducă pe Mama, care se afla la muntele Ida. Romanii trimit o legiune în Asia mică, ca se le aducă simulacrul cel celebru al Mamei mari de pe muntele Ida, şi când regele Atal predă chipul cel vestit al zeiţei, dânsul îi adresă următorele cuvinte: “Pleci tu vei fi şi de aici înainte a noastră. Frigia este legănul eroilor Romani”.

În părţile din nordui Istrului şi ale Mării Negre, cultul divinităţii telurice sau al Mamei mari, a fost preponderentă încă din cele mai depărtate timpuri ante-istorice.

Cu deosebire pe teritoriul Daciei, Rhea sau Cybele asimilată cu Gaea a  fost o divinitate de primă ordine.

Sanctuarele şi templele acestei zeiţe purtau în antichitatea greco-romană numele de loc sfânt, dedicat cultului religios al marii divinităţi, numită Mama zeilor.

Acesta numire de Matroum, ce era considerată veche încă din timpurile lui Pausania, ni se prezintă pe teritoriul de odinioră al Daciei sub o formă populară foarte veche de la Motru şi originea acestui termen în ţările noastre este incontestabil anterior dominaţiei romane.

Motru este si astăzi numele unui însemnat râu din părţile de apus ale României. Motru este numele unei mănăstiri situate lângă acest râu ín jud. Gorj. O altă mănăstire aşezată ca o cetăţuie pe colină de la confluenţa râului Motru cu Jiul şi care s-a bucurat în timpurile istoriei române de o renumită celebritate, se numesce si astăzi Motru sau Gura-Motrului. În fine un munte din regiunea superioră a acestui râu şi alte două dealuri din părţile sale inferioare poartă de asemenea numele de Motru.

Urme istorice preţioase, cum că odată în această vale frumosă şi fertilă a lotrului au existat diferite Matrouri, un cult religios, înfloritorul divinităţii binefăcătoare pelasge, Mama zeilor, personificaţia pământului. Acolo unde astăzi se înalţă pe nişte ruine vechi turnul de la Severin se construise în timpul dominaţiei romane un port pentru comercianţi calători, dedicat Mamei mari, o probă că lângă acesta colonadă a existat în timpurile romane o piaţă comercială şi un templu renumit atribuite marii divinităţi a păstoriei şi agriculturii.

Aceleaşi urme de temple şi sanctuare vechi dedicate Mamei zeilor, ni se  prezintă şi în mirifica regiune a Oltului, atât în pădurile sale de brazi, cât şi pe luncile sale nesfârşite. Aici aceste sanctuare purtau la populatia pastorală şi rustică numele, unele de Motru şi altele de Mamu.

Dintre toate aceste locuri sfinte însă templul cel mai important al Mamei zeilor se vede a fi fost acela de la Gura-Motrului. Istoria veche a acestei mănăstiri a pierit, însă resturile palatelor de aici şi construirea acestei mănăstiri după vechile folosinţe, pe vârfurile unei coline ca o fortăreaţă, ne spun că odată sanctuarul de la Gura-Motrului, a avut un mare renume şi un cult expansiv, întocmai ca şi magnificul templu al lui Apollo de la gurile Dunării. Pe teritoriul vechii Elade, cultul divinităţii Pamântului a avut totdeauna caracterul unei religii străine importate acolo din ţinuturile barbare.

Suida ne-a conservat o preţioasă notiţă istorică despre începutul cultului Mamei mari în Atica şi în particular la Atena. Un om oarecare, scrie dânsul, numit Metragurtes, călătorind în Atica, a iniţiat acolo femeile în cultul Mamei zeilor, după cum spun acesti locuitori. Pe acesta Atenienii l-au atras într-o "adâncime" unde îl uciseră. Imedita după, urmă o epidemie şi oraculul îi dojeni, ca să reconcilieze sufletul celui decedat. Atunci ei au construit pe locul unde l-au ucis pe Metragurtes,un templu împrejmuit atribuit Mamei zeilor, iar lui Metragurtes îi ridicară o statuie şi adâncimea o umplură cu pământ. Acest Matrou a fost întrebuinţat apoi pentru depunerea şi conservarea legilor.

Aceasta era după tradiţiile greceşti, originea Matroului şi a cultului Mamei zeilor la Atenieni.  Numele de Metragurtes nu este personal, ci o denumire etnică, după localitatea, de unde era originar acest propovăduitor sau preot al Mamei mari. Însă o localitate cu acest nume, nici pe teritoriul Greciei, nici al Asiei mici nu a existat. Ea aparţine unei regiuni barbare şi în particular pelasge, după cum ne-o atestă prima parte a cuvântului.

Întocmai după cum cultul lui Apollo s-a extins către Delphi, către Delos şi Troia prin păstorii din nordul Istrulul, prin profeţii şi descântătorii acestui zeu solar, tot astfel şi religia Mamei mari a fost importată în Grecia prin, preoţii călători din ţinuturile barbare, în particular de la Hiperboreii cei evlavioşi, ce trimiteau darurile lor în spice de grâu către părţile meridionale. Diferite amintiri, ce ni s-au păstrat în tradiţiile populare (în legende, colinde, descântece) din religia Mamei zeilor, precum şi numeroase urme de cultul şi de reprezentările acestei divinităţi prin Carpaţii Daciei, ne spun că religia Mamei mari a Gaei, Rheei, sau a Pământului personificat, a fost odată religia principală a acestei ţări. Pe monumentele antice divinitatea Pământului sau Mama zeilor era de regulă reprezentată şezând pe tron, ca o matroană sau domnitoare (regină, Rhea), iar uneori era înfăţişată şezând pe un car tras de lei. Pe cap ea portă un "Tiao"   sau modius, de pe care descinde un văl sau o propodă, ale cărei capete acoperea amândoi umeri. În general zeiţa ne apare în acelaşi costum caracteristic, ce-l poartă şi astăzi femeile române din judeţul Romanaţi (acum sudul Olteniei). Veştmintele ei erau ornate cu pietre scumpe şi cu diferite metale preţioase,  aceasta ne revocă în memorie, luxul şi costumul Agatârşilor celor avuţi.

Celebra statuie, pe care Phidias, cel mai ilustru sculptor al Greciei, o lucrase pentru Matroul din Atena, reprezenta pe Mama zeilor şezând pe tron ţinând în mână un timpan (bucium sau surlă) iar în partea de jos a tronului erau gravaţi nişte lei, ca emblemă a forţei şi a puterii şi în particular ca un atribut, ce i se cuvenea ca doamnă peste toate animalele pământului. Rheei sau Mamei mari îi era atribuit şi bradul (pinus), un arbore, pe care-l mai vedem şi astăzî figurând ca ornament viu pe lângă intrările şi altarele bisericilor din

România, simbol vechi şi sfânt al unei religii dispărute pastorale-montane. Reprezentările vechi ale Mamei mari caree au existat odată şi care mai există şi astăzi în Carpaţii ţărilor noastre, poartă în general numele de Babe (sing. Babă). Originea acestei numiri este foarte veche. Înţelesul arhaic al cuvântului “babă” în limba română este “bunică” sau “mamă mare”. Acest termen există şi in limba populară latină întocmai ca şi tată şi papă (moş). La Flaut găsim toate aceste expresii sub forma de Bahae, Tata e, Papae, un vocativ, în care diftongul final reprezintă incontestabil pe românescul ă.

Acelaşi cuvânt ni se prezintă şi în nomenclatura geografică antică. În Frigia sau în Pisidia o localitate purta numele de Baba, un Baba-nomon se afla în Pont spre apus de Amasia; Baba sau Babae era numele unui oraş din Mauritania Tingitană, care în timpul împăratului August capătă drepturile de colonie romană; si Babyl e o localitate de pe teritoriul Odrisilor în Tracia.

În limba italiană acest cuvânt ne apare în forma masculină de “babbo”, în dialectul sardines “babu”, cu înţelesul de “tată”; în limba greacă modern pasa, iar la Slavii din peninsula balcanică “baba” înseamnă “bunică”. Întocmai după cum Saturn, venerat ca părintele eleilor şi tulpina genealogică a triburilor pelasge, era numit “Moşul” tot astfel şi Rhea, divinitatea supremă femenină, era considerată ca Mama mare comună a leilor şi a genului uman. Ca titlu de respect numirea de “babe” se atribuise în antichitate şi altor divinităţi naţionale pelasge.

La Homer Juna mai are şi epitetul de Tipea (bătrână), însă cu înţelesul de “venerată”. Sfântul Augustin aminteşte de “baba Vineri” a păgânilor. Iar pe o inscripţie din Croaţia citim o dedicare adresată DIBVS MAIORIBVS, unde epitetul de “majors”, este numai o interpretare oficială a numirii populare de “babe” sau “moşi”

10. Rhea sau Mama mare adorată sub numele de Dacia,

Terra Dacia şi Dacia Augusta.

Pe monumentele istorice ale epocii romane Rhea sau Mama mare ne apare în formă oficială ca o veche divinitate etnică a Daciei.La început ea a fost adorată aici întocmai ca şi în alte ţinuturi pelasge sub numele de Rhea.

Chiar şi astăzi mai există în părţile muntoase ale Daciei vechi unele sate numite Rea şi Reieni, numiri ce ne atestă, că odată înălţimile din apropierea acestor sate au fost consacrate Rheei, divinităţii supreme telurice a lumii pelasge. Mai târziu însă, Rhea ne apare venerată în nordul Dunării de jos sub numele de Aaxa, Dacia şi Terra Dacia, ca o divinitate naţională, ca personificarea pământului acestei ţări. După concepţiile primitive pelasge, Rhea sau Mama mare, considerată ca o divinitate naţională binefăcătoare şi protectoare, a avut la diferitele triburi pelasge diferite epitete geografice, după oraşele, după ţinuturile si munţii, pe unde se aflau sanctuarele ori simulacrele sale mai renumite. În Frigia ea era adorată sub numele de Phrygia Mater, iar pe teritoriul Troiei era venerată Mater Iliaca. Sub numele de “Dacia”, Rhea sau Mama mare ne apare adorată la nordul Istrului de jos în timpurile dominaţiei romane. Pe una din inscripţiile romane descoperită la Deva, ea este amintită ca divinitate sub numele de TERRA DACIA, iar locul ei de onoare este imediat după Jupiter Optimus Maximus şi înainte de Genius Populi Romani. Despre cultul Mamei mari sub numele de “Dacia” mai există încă o importantă inscripţie din timpul lui M. Antonin Piul. 

În ziua de 4 Aprile tribunul legiunii a XIII-a gemini, inaugurează la Apulum (Alba-Iulia) un altar ori sanctuar dedicat religiei naţionale a Daciei. Aici în fruntea divinităţilor apare Jupiter Optimus Maximus apoi se amintesc în comun Zeii et zeae immortales şi în fine DACIA. Întreagă inscripţie se referă la cultul personal al divinităţilor adorate în Dacia.

Jupiter Optimus Maximus din acesta inscripţie este Zeoç Sptaioç al Daciei. Iar epitetul de “immortals” este un titlu caracteristic al divinităţilor homerice sau pelasge orientale. Că aceasta divinitate numită “Dacia” şi “Terra Dacia” reprezenta în cultul public pe Rhea sau pe Magna Mater, se mai constată că sanctuarul din Alba, dedicat lui Jupiter Optimus Maximus şi zeiţei Dacia, a fost recunoscut de tribunul legiunii a XIII-a gemini în ziua de 4 Aprile, care după Fastele Juliane corespunde cu prima zi a sărbătorilor celor mari ale Mamei zeilor, ce ţineau şapte zile cu rugăciuni, cu procesiuni şi jocuri.

În ce priveşte reprezentarea iconică a Mamei mari numită “Dacia” sau “Terra Dacia”, ea ne apare pe o monedă a împăratului Traian din consulatul al Vl-lea, (a. 112 d. Chr.) figurată cu căciula naţională Dacă pe cap.Scaunul său este pe o stâncă, în mâna dreaptă ea ţine spice de grâu, iar în stânga un sceptru imperial decorat în vârf cu figura unei acvile. Lângă ea stau doi copii, din care unul îi oferă spice de grâu, altul un strugure atribute ale Mamei mari. Ca zeiţă a agriculturii şi viticulturii ne indică şi fertilitatea pământului Daciei.

Este foarte importantă această monedă. Încă în timpul împăratului Traian noi vedem divinitatea DACIA reprezentată în forma oficială cu onoruri politice şi cu atribute telurice, tronând pe Carpaţi cu sceptrul imperial în mână ca Terra Mater, ca o divinitate protectoare a acestei ţări şi ca “Mamă” a locuitorilor care sub forma de doi prunci (Dacia superioară şi inferioară) îi aduc primele recolte. Este foarte probabil ca în ultimul mare război dintre Romani şi Daci, la asaltul Sarmizegetuzei, divinitatea DACIA a fost evocată.

Diferitele reprezentări de monumente publice, în onoarea acestei divinităţi, înfăţişările ei pe monezile imperiului într-o atitudine impozantă şi cu însuşiri suverane telurice, ni se prezintă numai ca o confirmare oficială despre împlinirea unui vot solemn, când această divinitate a fost evocată. După un rit vechi religios, Romanii în războaiele purtate cu popoarele inamice, înainte de a face asaltul principal asupra capitalelor şi cetăţilor acestora, evocau printr-o anumită ceremonie religioasă pe divinităţile protectoare ale cetăţii si poporului inamic cu următoarea formulă consacrată: 
“Dacă e zeu, dacă e zeiţă, sub a cărui tutelă se află cetatea şi poporul (urmeză numele ginţii după localitatea respectivă), cu deosebire însă pe tine, care al primit sub a ta tutelă cetatea şi poporul acesta, vă rog, vă ador şi vă cer iertare, că voi să părăsiţi poporul şi cetatea aceasta (numirea topică), să lăsaţi locurile, templele, ceremoniile religioase şi cetatea lor şi să plecaţi de la el, se exercitaţi în spiritele lor frică, teroare şi uiluire (oblivionem), iar după ce-i veţi fi părăsit şi lăsat fără ajutor să veniţi la Roma, la mine şi la mei ; locurile, templele, ceremoniile religioase şi cetatea noastră vor a fi mai plăcute şi să vă mulţumească mai mult, ca să ştim şi să înţelegem, că voi sunteţi conducătorii mei, al poporului roman şi al ostaşilor mei, şi dacă veţi face astfel, eu fac vot, că voi ridica temple şi voi decreta jocuri publice în onoarea voastră”. 

După aceasta rugăciune, se invocau victimele, apoi dictatorul său împăratul recita o nouă formulă, prin care blestema toate oraşele şi oştirile inamice încheiând cu următoarele cuvinte: “Astfel te rog pe tine Tellus Mater şi atunci atingea pământul cu mâna, şi pe tine “Jupiter” ridicând mâinile către cer”.

După cum ne spune Macrobiu, în Analele cele vechi ale Romei se făcea amintire despre mai multe oraşe şi oştiri inamice ale Galilor, Hispanilor, Africanilor, Maurilor şi ale altor ginţi, împotriva cărora s-au întrebuinţat aceste formule de evocare şi de blestem. Legenda pe acesta monedă este în jurul figurii DACIA AVGVST.

Dedesubt : PROVINCIA S. C. Pe alte exemplare: DACIA AVGVSTA ori AVGVSTI. Forma şi lecţia corectă însă este AVGVSTA. Nu numai Saturn şi Rhea ca Mater zeum, dar şi alte divinităţi de o ordine inferioară şi peregrină, cum sunt craii Bedaius, Belestis, Belinus, Iria, Norcia, Savus etc, aveau epitetul de Augustus şi Augusta, termen sinonim în limba religioasă cu optimus maximus, optima maxima, sanctissimus.

Pe reversul unei monede bătută în Dacia în timpul împăratului Filip Arabul divinitatea DACIA, protectoarea provinciei, (Fig. 161) este reprezentată acoperită pe cap cu o căciulă naţională Dacă. În mâna dreaptă zeiţa ţine sabia cea curbată Dacă, ca simbol al puterii sale de război. De aceeaşi parte a figurii se observă un steag militar înfipt în pământ, cu numărul V al legiunii macedonice, jos o acvilă cu o coroană în plisc, cu privireac către Zeiţă, probabil un atribut al său caracteristic ca divinitate supremă montană şi ca Mater ferarum; în mâna stângă un alt steag militar cu numărul XIII al legiunii gemini, jos un leu mergând, atributul clasic indispensabil al Mamei zeilor. Dedesubt anul II, al erei Dace, care corespunde la anul Romei 1001 sau 248 al erei creştine. 
Acesta monedă este mult mai semnificativă, înfăţişându-ne divinitatea naţională a Dacici ca protectoare a celor două legiuni romane. 
Cultul Mamei mari sub numele de “Dacia” în nordul Istrului de jos nu era o creaţie a administraţiei romane. El era mult mai vechi. Ştiinţa romană a inscripţiunilor, nu ne oferă nici un exemplu pentru personificarea divinităţii şi cultul religios al provinciilor Panoniei, Dalmaţiei, Mesiei, Traciei, Greciei şi nici chiar a Italiei. 
Mai adăugăm că pe reversul unei monede, probabil din timpul lui Domiţian, divinitatea este reprezentată cu chipul unei femei întristate, şezând lângă un trofeu şi cu inscripţia AAKIA.

După cum Saturn în legendele vechi era numit Dokius Caelifilius, tot astfel sora şi soţia sa, Rhea, ne apare adorată în cultul public al Provinciei sub numele de Dacia, Terra Dacia şi Dacia Augusta. Ea era una din cele mai importante divinităţi ale Europei orientale.

11. Rhea sau Mama mare cu numele de Dochia. şi Dochiaiia

ni legendele române

Rhea sau Mama mare adorată de triburile pelasge din nordul Dunării de jos sub numele de “Dacia”, ne apare în legendele şi în cântecele populare române sub numele de “Dochia” şi “Doehiana”. În legendele române ea este considerată ca o femeie bătrână, numită “Baba Doehia”, care ieşind la începutul primăverii prea din timp cu oile la munte, a fost îngheţată şi apoi prefăcută în stană de piatră pe vârfurile ori pe coastele munţilor, pe unde se aflau ori se mai află şi astăzi simulacrele sale vestite.

Aproape toate aceste imagini primitive feminine, sculptate prin stâncile Carpaţilor sunt considerate de popor, reprezentarea Babei Dochia. 

O deosebită faimă a avut până în secolul al XVIII-lea figura colosală a Babei Dochia din Carpaţii Moldovei. Acest simulacru, după cum rezultă din descrierea Principelui Cantemir, se afla pe turnul înalt de lângă vârful maiestos al muntelui Ceahlău. Chiar şi astăzi munţii, ce despart ţara Moldovei de ţara Ardealului sunt numiţi de popor Munţii Ceahlăului ori Munţii Dochiei, fiindcă după cum spune o tradiţie “Dochias este în Cehieu”. 
Cele dintâi zile ale lunii lui Martie (de la 1 la 12) sunt numite la poporul român “zilele Babei Dochia” ori “zilele Babelor”. O probă evidentă că în vechea religie a triburilor pelasge de la Istru, marile sărbători ale divinităţii pământului se celebrau în primele zile ale lunii lui Marte, iar nu pe la începutul lunii Aprilie, întocmai după cum la Romani Matronalele sau Saturnalele feminine erau sărbătorite în calendarele lui Marte.

Legendele române despre îngheţarea şi pietrificarea în munţii Babei Dochii sunt în fond identice şi se reduc la aceeaşi epocă cu legendele despre statuile Niobei, Ariadnei şi a Vinerii din muntele Libanului, care toate reprezentau de fapt numai nişte simulacre arhaice ale Mamei mari.
 Sub o formă diferită şi având un caracter mai puţin mitic, ni se prezintă figura Dochiei sau a Mamei mari din Dacia în colindele române. În aceste cântece populare semi-religioase, ea este celebrată şi astăzi sub numele dee “Dochiana”, înfăţişată ca o virgină foarte frumoasă pururea tânără,cu averea ei părintească de turme de oi, cirezi de boi... Aceleaşi amintiri sunt păstrate şi despre Rhea sau Cybele la populaţiile pelasge din Asia mică.

După tradiţiile neo-frigiene Rhea sau Cybele, a fost o virgină de o frumuseţe extraordinară şi care dintr-un exces de virtute morală nu a vrut să se mărite.În picturile vechi ea era reprezentată şezând, îmbrăcată în haine frumoase, pe care străluceau pietrele scumpe şi metalele preţioase. 
În alte colinde româneşti, ea ne apare sub numele de “Nina Docliiană”. Ea are vii cu struguri şi este fiica lui “Bădiţa Migdale”, iar în colindele numite “Urările cu plugul”, prin care se celebrează cu atâta frumuseţe bunătăţile agriculturii, Rhea, zeiţa fertilităţii pământului, ne apare sub numele de «Dochiana cea frumoasă” ca o “mândră jupâneasă cu braţe dalbe”, având totodată şi titlul onorific de “Mamă”.

Nu există nici o diferenţă între aceste două tradiţii populare cu privire la Baba Dochia cea împietrită şi la Dochiana cea frumosă. În colindele romane se celebrează tinereţea, frumseţea extraordinară şi castitatea Mamei mari, iar legendele se referă la a doua parte a vieţii sale, în particular la apoteoza sa.

12. Daciana şi Caloian, Cybele şi Attis.

Sibylla Erythrea sau Dacică.

Dochia sau Dochiana ne mai apare în tradiţiile poporului român şi ca Mama cea întristată, care-şi caută peste tot fiul iubit, numit “Caloian” (Scăloian, Călian), care se rătăcise printr-o pădure şi nemaiputându-se întoarce, a pierit acolo..

Când primăvara e secetă mare, fetele române fac o păpuşă mare de lut galben în formă de om, pe care o împodobesc cu panglici, cu cârpe colorate şi cu flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu. Prin alte locuri îl îmbracă în straie ţărăneşti, cu opinci şi cu căciulă. Aceasta păpuşă, spun dânsele, reprezintă pe tânărul Caloian, iar Marţi, în săptămâna a treia după Paşte, fetele aşează această figură de lut într-un coşciug, o fată reprezintă pe popa, alta pe dascălul, o bocesc, o plâng, unele chiar cu lacrimi, invocându-o în bocetele lor cu cuvintele: “Caloiane, trup de Daciană”, adică copil al Decianei, sau “Scaloiene Scăloian, trupuşor de Dician”. Apoi acest cortegiu de tinere, duc şi înmormântează păpuşa într-un loc aproape de apă, iar după înmormântare îi fac pomană. A treia zi după această ceremonie, fetele se duc iarăşi la mormântul lui Caloian, îl dezgroapă, îl bocesc din nou, îl pun într-un coşciug de papură, îi aprind luminării şi îi dau drumul pe Dunăre, sau pe altă apă. În unele locuri iau parte la acest obicei numai fetele din alte

părţi, băieţi şi fete, împărţiţi în grupe, după numele familiilor din sat.

Apoi, după ce se termină şi acaesta ceremonie, se face o masă mare, o nouă pomană, numită “pomana Caloianului”. Tinerii tocmesc lăutari şi după pomană se începe o horă mare, care ţine până seara.

După tradiţiile populare, aceasta este ziua în care a murit micul copil Caloian. Ea se serbează de regulă în Joia a treia după Paşti. În acea zi numită “Caloian” sau “Scaloian” nimeni nu lucrează. Originea acestei credinţe şi datini religioase de la Dunărea de jos se reduce la vechile timpuri pelasge. Era o mare sărbătoare populară de la începutul primăverii pentru prosperitatea vegetaţiilor şi a culturii agricole.

La Romani aceasta festivitate purta numele de Caianus. Ea începea la 28 Martie (INITIVM CAIANI) şi se termina în zilele lui Mai, când preoteselele în prezenţa preoţilor şi a magistraţilor aruncau de pe Pons Sublicius în Tibru 24 păpuşi sau figuri de trestie, pe care le numeau Argaci, adică figuri de lut.

Aceleaşi legende şi aceleaşi datini religioase mai existau în antichitatea romana şi la populaţiile de origine pelasgă ale Asiei mici. Pe când în nordul Dunării de jos, Caloian este fiul răsfăţat al “Dacianei” sau al Mamei mari. în legendele Frigiene, el ne apare ca un tânăr păstor extraordinar de frumos, numit Attis, de a cărui iubire se înflăcărase Mama mare, numită la dânşii Cybele. Acest Attis a fost, după legendele din Asia mică, fiul unui Frigian cu numele Calaus, iar pe mama sa o chemase Nana. Attis fiul lui Calaus, la Frigieni, este identic cu tânărul Caloian din legendele şi datinile religioase  ale poporului român, iar numele mamei sale de Nana ne apare în colindele române sub forma de Nina Doehiana.

După cum Attis este fiul lui Calaus în legendele neo-frigiene tot aşa şi Mama mare sau Cybele ne apare în scrierile greceşti cu epitetul de Caloiana. Tradiţia este aceeaşi, deosebirea e numai că pe când legenda română şi-a păstrat caracterul său primitiv, religios-moral, în tradiţiile Asiei mici, influenţate de spiritul erotic grecesc, tânărul Attis, fiul lui Calaus, ne apare ca favoritul Cybelei sau al Mamei mari. De asemenea a existat şi în Asia mică, până în epoca română, obiceiul de a celebra înmormântarea lui Attis, fiul lui Calaus, când pământul suferea de secetă.

În aceasta privinţă Diodor Sicul scrie : “În Frigia întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra omenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, omenii consultară oracolul asupra mijloacelor cum s-o depărteze de la dânşii aceste calamităţi,iar oracolul le răspunse, că să înmormânteze corpul lui Attis şi se venereze pe Cybele ca divinitate".
 Din cauza vechimii, din corpul lui Attis nu mai rămăsese nimic, frigienii refăcând imaginea tânărului, pe care apoi plângând-o, o înmormântară îndeplinind onorurile funebre potrivite, această datină fiind practicată până în zilele noastre. 

După cum scrie Diodor, oracolul ordonase Frigienilor să înmormânteze corpul lui Attis şi să adore pe Mama mare, sau pe Cybele, ca să fie scăpaţi de epidemii şi secetă. 
Ori cu alte cuvinte, cultul Cybelei, a fost importat pe teritoriul Asiei mici din alte ţinuturi pelasge, în particular din regiunea Dunării de jos, legată cu Asia mică printr-o mulţime de relaţii etnice, economice şi religioase.

Mai există în antichitatea greco-romană, încă o altă tradiţie, care punea patria Cybelei la Hyperborei sau în nordul Istrului de jos. După această tradiţie, a cărei origine se reduce tot la populaţiile pelasge ale Asiei mici, Apollo îndrăgostindu-se de frumoasa Cybele, rătăcise cu ea, de la Nysa până la Hyperborei.

Care era însă originea numelui de Cybele, a rămas până astăzi o enigmă istorică.

Strabo în Geografia sa ne spune, că Mama zeilor a fost numită astfel după muntele Cybele din Frigia, unde era adorată. Însă cu totul alta este originea acestei denumiri. 
Încă din cele mai depărtate timpuri Gaea sau Mama zeilor, considerată ca o zeiţă

binefăcătoare a fost venerată şi ca divinitate profetică.La umbra pădurilor şi sub acoperişul stâncilor, preoţii şi preotesele Mamei mari practicau în aceste timpuri extrem de religioase, arta divinităţii şi ştiinţelor primitive medicale. În descântecele populare române Mama zeilor ne mai apare şi astăzi sub numele de “Maica Domnului” ca protectoarea vieţii şi sănătăţii care aduce ajutor şi mângâiere bolnavilor. Numele de Cybete, atât după formă cât şi după sens, este identic cu termenul de Sibylla, un cuvânt arhaic pelasg, ce înseamnă profeţitoare”. Acest termen s-a mai păstrat până astăzi ca o denumire obscură topografică în unele regiuni muntoase ale Carpaţilor. O veche amintire despre sanctuarele Mamei zeilor, unde se consultau odată oracolele sale în părţile de nord ale Transilvaniei între vechiul ţinut al Maramureşului şi al Năsăudului, cel mal înalt munte portă şi astăzi numele de łibles.

O altă înălţime din apropiere este numită Căliman (Kerus manus) şi tot în această regiune, unde ni se prezintă diferite urme de mănăstiri vechi dispărute, se află si “Vârful Sibilei” şi “Valea Sibila”. Un alt munte de pe teritoriul României, în judeţul Gorj poartă de asemenea numele de “Sibile”. În fine o comună de pe valea Oltuluî în apropiere de mănăstirea Cozia este numită “Jiblea” (Siblea) şi unde se mai văd şi astăzi rămăşiţele unei vechi cetăţi şi mai multe movile. 
Numele de Sibylla, după cum constată şi Suida este latin. De fapt proto-latin. În antichitatea preistorică, când arta divinităţii a avut în viaţa publică şi privată, un rol atât de însemnat, au existat mai multe Sibylle celebre şi ele au rămas cunoscute timpurilor clasice după numele diferitelor ţinuturi de unde-şi trăgeau originea lor.

Însă nici una din aceste femei profeţitoare nu a fost originară din ţinuturile greceşti. Sibyllele erau inspirate de un sentiment adânc religios mistic şi acest caracter îi lipsea spiritului grecesc. După cum ne spune Pausania, cele dintâi Sibylle au fost la Delphi, la templul şi la oracolul cel renumit, întemeiate acolo în sânul stâncilor de păstorii Hyperborei din nordul Istrului de jos. Aici î-şi practicase arta sa divină Sibylla numită Erythrea (Rosiana). Ea trăise, după cum spun unii, înainte de războiul cel mare între Europa şi Asia şi profeţise căderea Troiei, iar după alţii a fost posterioară acestei epoci. Tradiţiile mai spun despre acestă Sibylla, că ea avuse o viaţă legendară, trăise zece vieţi de oameni, peste o mie de ani, iar după alţii 120 ani.

După cum ne spune Suida, acesta Sibylla a fost născută în satul Marmissos de lângă orasul Gergittion (la Strabo Gergitha), localităţi ce se aflau pe teritoriul odată supus dominaţiei Troiene.

Despre Sibylla Erythrea, după cum scrie Pausania, mai făceau referire şi unele imnuri în onoarea lui Apollo. În unele din aceste imnuri ea se numeşte când sora, când nevasta, când fiica, adică preoteasa lui Apollo, al marelui zeu al luminii pelasge.

Sibyllele, care dau oracolelor sale în momentele unor inspiraţii divine nu scriau niciodată sentinţele lor. Erau anumiţi scriitori din rândul preoţilor de la sanctuarele respective, care scriau ce le rostea Sibylla în timpul furiei sale profetice şi despre care dânsa după aceea nu-şi mai aducea aminte.

Fragmentul, ce ni-l prezintă Pausania din imnul Sibyllei Erythrea este din punct de vedere al sensului alterat, în mod evident în primele sale versuri numai o simplă traducere greacă din vechea limbă pelasgă. Sibyllele preistorice de la Delphi nu au pronunţat niciodată oracolele lor în limba greacă. Acest fragment însă ne prezintă un deosebit interes istoric în ce priveşte patria şi naţionalitatea Sibyllei Erythreei.

Diferiţi autori ai vechimii o considerau pe Sibylla Erythreică ca originară de la muntele Ida lângă Troia. Insă în toată literatura geografică a vechimii nu aflăm un singur document autentic, care să confirme, că satele Erythrae, Marmessos şi râul Aidoneus au existat pe teritoriul vechiului Ilion. Cu totul alta era patria acestei glorioase Sibylle. Întreg lanţ al Carpaţilor a fost odată, după cum am văzut, un domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge. Cu deosebire în regiunea Carpaţilor dintre Transilvania şi Ungaria, în munţii cei avuţi de aur al Arimaspilor şi Agathârşilor, noi aflăm urmele unei prosperităţi materiale şi ale unei civilizaţii morale foarte înaintate în timpurile anteistorice. Ni se prezintă patria Sibyllei Erythreei, după toate datele geografice pe care ni le-au transmis autorii vechimii. Partea de nord a oraşului Hălmagiu, cel care constitue punctul central al ţinutului Zarand, se mai află şi astăzi satul numit Marmesci. În apropierea acestui sat începe şi se întinde pe lângă Criş un frumos lanţ de munţi, numit “Mama”. Tot în aceeaşi regiune, în partea dreaptă a Crişului-negru, se află închis între dealuri şi munţi un însemnat sat românesc numit Roşia, iar în partea de răsărit a acestei comune curge spre nord şi se varsă în Crişul repede râul numit Iad sau al iadului.

Avem astfel în fragmentul de la Pausania patru date principale geografice cu privire la patria Sibyllei Erythree şi toate acestea localizate pe teritoriul Pelasgilor de nord, în ţinuturile renumite odată pentru minele sale de aur şi unde trei râuri însemnate poartă şi astăzi numele de Criş.

Originea Sibyllei Erythree din ţinuturile de la nordul Istrului se mai confirmă şi printr-o altă serie importantă de date geografice. Din fericire Suida în lexiconul său istoric-literar a extras din diferiţi autori ai vechimii câteva preţioase notiţe despre individualitatea istorică şi patria acestei ilustre Sibylle. După cum ne spune dânsul, această genială femeie care ocupă un loc atât de însemnat în istoria lumii vechi, a fost născută pe teritoriul Roşienilor numit Batti, mai târziu însă s-a întemeiat acolo un oraş care s-a numit Erythrae (Roşia).

Este foarte importantă aceasta notiţă. Chiar şi astăzi un deal ce se află imediat lângă această comună mai poartă numele de “Botiascu”, iar alte două înălţimi din partea superioră a rîului Iad poartă numele de Boţea şi Bodea. Sibylla Erythreică, ne mai spune Suida, a fost numită de unii Sardana, Gergithia, Libussa, Leucana, Samia, Rhodia şi Sicelana, numiri date după ţinuturi şi localităţi din aceeaşi regiune, unde ni se prezintă şi numirile de Mărmeşti, Mama, Roşia, Iad şi Boţi.

Sardana corespunde  Zarandana după numele ţinutului Zarand în care se află satul Mărmeşti. Gergithia corespunde la Gurguiata, un vârf de deal în partea de sud-vest a comunei Râieni. Libyssa se reduce la satul Lăpuşa, Leucana la valea Leuca dintre munţii Curcubeţa şi Zânooa, Samia la satele Şoim ori Şoimus, Rhodia la minele de aur din Zarand numite Ruda, Sicelana la localitatea Sicula. Tot în aceste regiuni spre răsărit de izvoarele râului Iad, pe coasta muntelui Britea, se află locul păduros numit Sivia, o numire pe care n-o mai întâlnim în alte părţi şi care corespunde în mod evident la forma greco-latină de Sibylla sau Sibulla.

Întreg ţinutul acesta, în care noi găsim grupate la un loc toate datele geografice ale vechimii cu privire la patria Sibyllei Erythree, a avut odată relaţii importante comerciale şi religioase cu ţările de la sud. Sibylla Roşiană sau Erythreă a primit diferite numiri geografice după diferite locuri, unde petrecuse mai mult timp în lunga şi neliniştita sa viaţă de femeie inspirată. Când Suida ne spune cu oricare precauţii că satul Marmiss-os şi Gerittion se află între limitele teritoriului peste care domnise odată Troianii. În fond aceste date ale sale se referă la timpul marelui imperiu troian, despre care aminteşte şi Herodot : că odată Troianii trecând peste Bosfor în Europa au supus pe toţi Tracii întinzându-şi dominaţia lor până la Marea Ionică. Mai rămâne acum se examinăm aici şi datele ce se referă la genealogia Sibyllei Erythree.

După cum ne spune traducerea greacă, pe care ne-o comunică Pausania, tatăl Sibyllei Erythree a fost mâncătorul de monştrii marini. Incontestabil că aici sensul primitiv al acestor cuvinte a fost alterat.

Singură, această imperfecţiune justifică pe deplin că imnul Sibyllei Erythree a fost tradus de un scriitor ignorant dintr-o limbă populară proto-latină. Desigur că textul original exprimă cu totul altă idee şi anume că tatăl Sibyllei a fost un om care se hrănea cu “pane”, cu pită - în dialectal popular al Românilor din Transilvania mare. Prin aceste cuvinte Sibylla îl desemna ca un agricultor, după cum în antichitate clasele sociale se compuneau din cultivatori de pământ şi din păstori.

Un alt autor grec, care după cum se vede avuse înaintea sa acelaşi text vechi al imnului, numeşte pe tatăl Sibyllei Aristo-crates. Sunt aceleaşi cuvinte, însă o altă interpretare. După cum spun alţii, continuă Suida, tatăl Sibyllei Erythree s-a numit Crinagoras. Avem iaraşi o denumire personală topică. Un munte înalt de lângă rîul Iad portă şi astăzi numele de Cernagura. La Pausania mama Sibyllei Erythree este numită Idogeres, la Suida Hydale şi Hydole. Este acelaşi cuvânt în forme greceşti diferite. În partea de apus a comunei Roşia, pe valea cea frumoasă a Holodului se află satul numit astăzi Hodis (Hoghi.s), iar un deal însemnat de lângă Roşia poartă numele de “Dâmbul Hodisanului”.

Originea geografică a Sibyllei Erythree este astfel pe deplin stabilită. Pe baza acestor date geografice şi genealogice, cum şi pe baza marii  mişcări etnice şi religioase pornite de la nord spre sud în aceste timpuri pelasge, putem constata aici ca un adevăr absolut istoric, că Sibylla Erythrică, cea mai gloriosă din câte au purtat numele de Sibylla, a fost originară din comuna Roşia, a petrecut mai mult timp în satul Marmeşti de lângă muntele Mama sau Moma şi prin cătunele de pe valea Iadului, localităţi situate în ţinuturile Zarand-Bihor. Ea a fost fiica unui cultivator de pământ, iar mama sa era de origine Hodisiană.

Revenim acum la fragmentul grecesc din imnul Sibyllei pe care-l putem traduce astfel :

“Io mi-s născută între oameni şi între zeiţe, sunt o ferneie nemuritoare, tatăl meu se hrănea cu pâine (era agricultor). După mamă eu sunt Hodisian şi patria mea este Roşia, Marmeşti,

loc sfânt al Mamei (mari) şi râul Iadului”.

Aceste versuri mai conţin încă o particularitate cu totul caracteristică. Sibylla se numeşte aici, cu toată convingerea, religioasă, o “femeie nemuritoare”. Aceasta nu era numai o simplă credinţă individuală a Sibyllei. Dânsa exprirnă aici unul din principiile fundamentale ale religiei pelasge de la Dunărea de jos.

Geţii erau aceia care, după cum ne spune Herodot, se considerau nemuritori. Sibyllei Erythree i se atribuia în antichitate o colecţie celebră de preziceri, cunoscută în toată Grecia şi a căror redare primitivă se reducea la timpurile ante-homerice. Afară de oracole, după cum ne spune Suida, s-a a mai scris despre "palpitări" (tremurări) şi diferite cântece. Acelaşi autor ne spune, pe baza altor fântâni biografice, că Sibylla Erythree a scris în versuri eroice trei carţi despre Divinitate pe cara le-a dus la Roma în timpul consulilor, sau după cum spun unii în timpurile lui Tarquiniu, în speranţa că va putea avea un mare câştig cu ele.

Când însă a văzut că e dispreţuită, a ars două din cărţile ce le adusese şi doar una a mai rămas, pe care Romanii au cumpărat-o cu un mare preţ. Iar Dionysiu din Halicarnas mai adaugă că regele Tarquiniu uimit de rezoluţia acestei femei a consultat pe auguri asupra cărţilor rămase nearse, (după dânsul Sibylla adusese la Roma 9 cărşi din care 6 le arsese).Augurii examinând restul cărţilor îi declară lui Tarquiniu că din anumite semne dânşii au ajuns la convingerea că acele cărţi au fost trimise de divinitate şi s-a făcut foarte rău că nu s-au cumpărat toate. Ei sfătuiră pe Tarquiniu să plătescă femeii întreg preţul cerut. Această femeie apoi după ce a predat cărţile rămase nearse, i-a sfătuit se le păstreze cu sfinţenie, a plecat şi nu s-a mai văzut.

Aceste cărţi ale Sibyllei după cum rezulta din tradiţii şi din respectul ce le-au arătat întotdeuna Romanii, se caracterizau printr-o mare religiozitate. Ele erau conforme cu principiile tradiţionale ale teologiei vechi pelasge şi au avut o influenţă imensă asupra vieţii de stat a poporulut roman. Sibylla Erythrea a fost astfel considerată ca identică cu Sibylla numită Cumană.

Un fapt însă îl confirmă toate izvoarele istorice, că Sibylla care a dus la Roma cărţile revelaţiei divine ale Pelasgilor, nu era din Italia. În vechile tradiţii Sibylla Erythică mai era numită Amaltlea şi Albunea. Ambele aceste denumiri au un caracter evident geografic. Ele se raportează la patrie sau cu alte cuvinte la ţinuturile de unde era originară această legendară Sibylla. Amalthea este numai o simplă formă etnică grecească după numele oraului Hălmagiu, punctul central al ţinutului Zarand, lângă care se află satul Mărmeşti. Amalthea Marpesia, cum o numesce Tibull, desemna astfel pe Sibylla Erythrea de la Mărmeştii de lângă Hălmagiu.
O a doua numire sub care era cunoscută Sibylla Erythrică în ţinuturile de lângă Roma era Albunea. Pe teritoriul Italiei însă nu a existat nici o localitate (oraş sau sat), la care am putea reduce cu siguranţă originea acestei denumiri. Sivylla cunoscută în istoria romană era numai o peregrină în Italia.

Numele de Albunea, ce i s-a dat acestei femei sfinte ce venise în Italia din alte ţinuturi, derivă incontestabil de la localitatea avută în mine de aur a Daciei, numită în epoca romană Alburnus major şi din care făcea parte comuna “Roşia” de astăzi, vicus Pirustarum în limba oficială romană. Se făcuse şi în Italia o confuzie cu patria Sibyllei Erythree sau Roşiene.

Unele fântâni istorice o numesc Amalthea Marpesia, adică din Mărmeştii de la Hălmagiu, cum se numeşte şi dânsa de la “Mărmeşti” în fragmentul ce ni-l comunică Pausania. Iar în alte tradiţii ea este numită Albunea (Alburnea), adică de la Alburnus sau Roşia de de lângă Abrud. Numele acestei nobile şi măiestre Sibyllee a strălucit în timpurile preistorice nu numai la Delphi şi în Laţiu dar şi în ţinuturile pelasge ale Germaniei vechi.

Tacit ne spune că în Germania într-o vechime depărtată a fost venerată ca o divinitate, o femeie profeţitoare numită Aurinia. Aurinia ori Albruna (Albuma) este una şi aceeaşi Sibylla sfântă din ţinuturile avute de aur ale Daciei ce a fost adorată ca divinitate şi la Tibur sub numele de Albunea. În fine mai exista despre Sibylla Erythrea încă o veche tradiţie romană. Enea plecând de la Troia spre a-şi căuta o nouă patrie în lumea cea mare pelasgă, a consultat după obiceiurile religioase ale acestor timpuri, oracolul pelasg de la Dodona, de asemenea dânsul a consultat şi pe Sibylla Erythrea, că în ce parte a lumii să se stabilească cu Troianii emigraţi şi că Sibylla Erythrea a fost aceea care i-a sfătuit se meargă în ţările de apus. Iar după o altă tradiţie, Enea plecând de la Troia a venit mai întîi în Tracia, la un popor “barbar” numit Crusaei, sau în formă romanică Cruşeni. Acestia l-au primit cu toată ospitalitatea. Enea a rămas la dânşii o iarnă întreagă şi apoi a plecat spre Italia. 
Întâmpinăm în aceste tradiţii despre migraţia Troianilor spre apus o coincidenţă curioasă şi numele Sibyllei Erythrée, care era originară în ţinuturile Cricurilor şi numele unui popor din Tracia barbară, foarte ospitalieri numiţi Cruşeni.Aceasta Sibylla de la Roşia ni se prezintă în istoria acestor timpuri depărtate ca o profeţitoare călătoare în serviciul Mamei mari şi a puternicului Zeu pelasg. Inspirată de un mare entuziasm religios, ea călătoreşte dintr-o ţară în alta, î-şi schimbă locuinţa de la un sanctuar la altul, punându-şi talentul, arta şi vederile spiritului său în serviciul preoţilor de la oracolele respective. Ea a fost o peregrină la Delphi, la Delos şi la Dodona, o peregrină pe ţărmurile Asiei mici şi în Laţiu, admirată şi respectată peste tot locul pentru înţelepeiunea, ştiinţa sa universală şi viaţa sa cea sfântă.Sibylla Erythreă nu a fost singura reprezentantă a oracolelor nordice în ţinuturile meridionale.

În vechime era cunoscută o grupă întreagă de profeţi septentrionali, după cum au fost păstorii Hyperborei, care au întemeiat oracolul din Delphi, după cum a fost Abaris Hyperboreul, care a scris un volum întreg de oracole, cunoscute sub numele de “Scythice”, după cum au fost întemeietorii anonimi ai oracolului lui Apollo din Delos. În fine la aceeaşi categoria de femei sfinte din ţinuturile hyperboreene aparţine Latona şi Ilithyia, adorate ca divinităţi şi virginele Arge şi Opis, celebrate în cântările religioase ale Delienilor şi lonienilor.

Sibylla Erythree atât după datele sale biografice, cum şi după principiile sale cele severe religioase, neînfluenţate de spiritul grecesc, este o reprezentantă ilustră a înţelepciunii şi religiei Hyperboreilor sau Pelasgilor din nordul Istrului. “Omenii din Elada mă numesc o femeie din altă ţara” zice dânsa în oracolele sale.