Mănăstirea albă sfântă de la gurile Dunării, începutul civilizaţiei europene.

              II

Din rădăcini proprii, în adâncimi proprii  

răsare civilizaţia adevărată a unui popor

                                            Mihai Eminescu

Tuturor ne-au plăcut poveştile spuse înainte de culcare de către părinţii sau bunicii noştrii. Căt sâmbure de adevăr se află în toate basmele noastre populare, v-aţi întrebat? Chiar or fi existat zânele si feţi-frumosii din poveşti? Setilă şi Fomilă, Harap Alb, zmeii sau balaurii cu multe capete? Greu de spus, mai ales acum când suntem  asaltaţi de tot felul de speculaţii fără fond, când istoria are atătea variante, care mai de care mai falsă.

Poporul nostru este recunoscut pentru transmiterea din generaţie în generaţie a datinilor, obiceiurilor, doinelor şi basmelor, păstrate cu limbă de moarte, alături de legile cele sfinte care ne-au ajutat întotdeauna, de la începutul timpului şi al Dacilor. 
Astăzi, în epoca în care ştiinţa a depăşit planetele, trecând până peste limitele omului, observăm cum ne dispar obiceiurile, tradiţiile şi basmele. În locul lor, apar altele, fără  suflet, fără sens, seci şi reci. Unul dintre cei care a sesizat toate acestea, dar care a şi făcut ceva în acest sens, a fost Nicolae Densuşianu. spunând:

Ca să distrugi un popor, îi distrugi cărţile, cultura, religia, istoria şi apoi, altcineva îi va scrie alte

cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie.
  Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede;
limba nu va mai fi decât un simplu element folcloric care mai devreme sau mai târziu va muri de moarte naturală. Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie, care le vor îndepărta pe cele vechi. Din vechiul strat spiritual vor rămâne undeva, intr-un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii folclorice, impresii, fragmente muzicale, nume de localităţi, munţi, ape fără un înţeles aparent.
  Formele vechi care  cândva au ocupat valenţa transcendentului vor fi deplasate de formele noi care vor dicta componenţa si funcţia noului popor de origine.
Aşa s-a întâmplat cu noi...


  Dar nu în totalitate. Ce se întâmpla cu noi în aceasta perioadă, mă refer la trezirea în masă a Dacilor, distruge şi anihilează logica multora!  Un popor considerat distrus, încă mai există, cărţile încep să vorbească, cultura iese aproape singură din pământ ignorând falsa istorie impusă acestei naţii, iar religia încă nu e pierdută, atâta timp cât Părintele Arsenie Boca rămâne viu în sufletele noastre. Încet încet ne recăpătăm forţele şi spiritualitatea şi putem afirma cu certitudine că Dacii n-au murit, tocmai s-au trezit!

Şi cum totul are un început, ne îndreptăm către debutul formării a ceeea ce a fost Civilizaţia Europei.

Pe o insulă din  Marea Neagră, situată în nemărginita apropiere de gurile Dunării, insulă care în literatura grecească se numeşte Leuce, adică albă, a existat, într-o epocă preistorică ante-troiană, cel mai important monument religios al lumii vechi, templul lui Apollo Hiperboreul sau al Soarelui, care la vechii Pelasgi, era invocat şi sub numele de IIion.
Acest templu mai este denumit şi Biserica cea mare cu 9 altare sau Mănăstirea albă şi sfântă.

Acest locaş sfânt, de dimensiuni colosale, cu turnurile care ating norii, este atât de vast încât "cuprinde o lume întreagă". Decorat cu o arhitectură şi sculptură imcomparabilă, acest templu al lui Apollo rămâne cel mai faimos al antichităţii preistorice.

Locaşul sfânt este aurit şi "scris" pe interior, pereţii sunt din tămâie, ferestrele îndreptate spre "soarele sacru" de la răsărit, uşile au tocurile luminate, tavanul deschis spre stele.
În ea se află 9 statui şi 9 altare cu 9 uşi şi 9 uşiţe, cu 9 ferestre şi 9 ferestruţe, cu 9 scaune şi 9 scăunele, 9 praguri şi 9 prăgurele si 9 lumânări ce ard.
Lângă Mănăstire se află  lacul de mir si pârâul de vin, unde se scaldă Bunul Dumnezeu şi Batrânul Crăciun pentru curăţire.
Calea de la ţărmul insulei Albe către ilustra Mănăstire sfântă, se numeşte Cărăruia Raiului, sau cum spunea G. Dem. Teodorescu, "Calea cerului".
Timp de 9 săptămîni, aici au loc rugăciuni sfinte, multe şi lungi, de cu seară până dimineaţă, zi şi noapte, ţinute de 9 preoţi bătrâni, 9 patriarhi, preoţii supremi ai fiecărei divinităţi şi 9 logofeţi, iar la marea Liturghie sau "Rugăciune sfântă", vin cu corăbiile, toţi sfinţii şi îngerii, însuşi Dumnezeu vine cu barca.

Pe scaunele numite şi "veri de aur". stăteau Bunul Dumnezeu  (Apollo),
Bătrânul Moş Crăciun (Saturnus senex),
Maica Precistă (Latona),
Sfânta Maria cea mare (Gaea, Rhea),
Sfântul Ion (Ianus),
Sfânta Maria cea mică ( Zâna Diana, Luna),
Sfântul Vasile (Throponius, sau Basileus),
Siva Vasilicuţa (divinitate a culturilor).
A 9-a divinitatea rămânând însă necunoscută.
Această credinţă religioasă în 9 zei principali, era dogma fundamentală a religiei vechi Pelasge.

Originea divină a Mănăstirii albe 

Miraculoasa Mănăstire din ostrovul Mării Negre, nu era construită de mâna omului. Când Soarele a vrut să se căsătorească, a început să caute prin lume şi prin stele, călare pe 9 cai timp de 9 ani. Singura potrivită pentru a-i fi mireasă, nu se găsi decât sora lui, Zâna Cosânzeana, sau Ileana Cosânzeana, care locuia în insula de la  Marea Neagră, într-o poeniţă verde, într-una din cele 9 cămăruţe din marmură şi învelite cu alamă, cu podeaua pietruită, unde Doamna Florilor ţesea la războiul din argint aurit, cu suveica de aur.

La insistenţele Soarelui, după ce încercă să-l convingă pe acesta, cum că aşa ceva nu s-a mai întâmplat vreodată, Ileana Cozânzeana acceptă, dar cu o condiţie. Să-i  facă un pod de ceară sau de metal care să unească malul mării de insulă, ca mai facă un preot de ceară, care să-i cunune, sau două biserici albe, la fiecare capăt al podului. Puternicul Soare asta şi făcu.

In drumul lor spre Mănăstirea albă, se întâmplă ca podul de ceară să se topească din cauza căldurii razelor soarelui iar Soarele împreună cu Ileana Cosânzeana, înainte să se înece în mare, sunt scoşi de Dumnezeu, care-i pune pe cer, pe unul la asfintit, iar pe celălalt la răsărit, să se vadă dar să nu se jungă niciodată, veşnic să fie despărţiţi.

Aceasta este legenda preistorică despre întemeierea bisericii apolinice a Hiperboreilor de către insuşi Apollo, zeul Soarelui, legendă cunoscută şi răspândită in ţinuturile greceşti până târziu în epoca romană. Pausinia povesteşte cum Apollo trimite Hiperboreilor o biserica făcută de albine din ceară si din planta numită mac.

Aşadar, legendele noastre, atribuie o origine divina Bisericii albe, construita de către Apollo ca dar de nuntă pentru Zâna Ileana Cosânzeana, cea sortită să-i fie mireasă, cea care se mai numea Diana sau Luna.

 Macrobius, unul dintre cei mai distinşi cercetători ai credinţelor arhaice latine, ne spune că zâna era una şi aceeaşi cu Diana (Saturn.Ic9), iar Varro adaugă că zâna, ca o divinitate reprezintă Luna.

Peste tot cultul şi religia cea severă a Dianei sau Lunei, ca o virgină pură şi nemăritată, îşi avea originile, după cum spune şi Herodot, la poporul Hiperboreilor de lângă Marea Neagră.

Poporul Hiperborean ce a trăit la nordul Dunării de jos, pe care îi găsim şi în nord-vestul Mării Negre, a fost cel mai religios, prosper şi bogat popor al lumii. Epoca de înflorire a acestui templu, a fost cu mult înaintea celei Troiene şi anume, în epoca primitivă a religiei apolinice.

Acest templu ilustru a lui Apollo de la gurile Dunării de jos, a jucat un rol important în istoria civilizaţiei Europei de vest, fiind templul-mamă al tuturor templelor de mai târziu dedicate cultului lui  Apollo, ca fiu al soarelui, din Delos şi Delphi. Această influenţă se extinde peste Grecia continentală şi insulară, în vestul Asiei mici, în Africa peste Egipt şi în nord şi vest în Sciţia si Dacia. până în ţinutule germanice, numite in antichitate Celtica preistorică.
Această metropolă religioasă de la gurile Dunării, a fost tot-odată şi un centru de cultură teologică si literară. De aici au fost profeţii şi poeţii Olen şi Abaris, care pe lângă răspândirea religiei apolinice, au introdus in Grecia, începuturile poeziei literare, stiinţele oracolelor şi formele hexametrice a versurilor. Tot de aici, se pare că a fost şi cântăreţul divin Linos, fiul lui Apollo, cel care a descris faptele lui Bachus în limba pelasgă şi ai cărui discipoli au fost Hercule, Tamira şi Orfeu.
Până şi teologia lui Orfeu se bazează pe dogmele lui Apollo Hiperboreanul.

Aici începe prima perioadă a literaturii europene, deşii unele opere s-au distrus, iar altele au căpătat forme greceşti, după cum s-a întâmplat şi cu imnurile vechi ale zeilor şi cu cântările eroice, care şi astăzi mai conţin elemente din limba pelasgă.

Templul lui Apollo Hiperboreul sau Mănăstirea albă de la gurile Dunării a avut mari destine în lume.
Aici a fost locaşul cel sfânt a începutului civilizaţiei morale în Europa.

Sfinţenia acestei Mănăstiri, a rămas până astăzi în mempria şi admiraţia religioasă a poporului român.
MĂNĂSTIREA ALBĂ DE LA GURILE DUNĂRII, NU ARE RIVAL ÎN TRADIŢIILE ALTOR POPOARE EUROPENE!