RĂZBUNAREA DACILOR

Cucerirea Romei de către urmașii lui Decebal

Decebal, un general desăvârșit, temut de toată lumea, a lăsat urmașilor săi, un bagaj de cunoștințe în arta războiului, demn de toată considerația vremurilor trecute și viitoare, dar ignorat cu desăvârșire de către deținătorii de ”diplome academice” de la noi. Generalii care i-au fost alături în războaiele Daco-romane, precum și urmașii acestora, au jucat un rol important, esențial putem spune, în evenimentele ce au urmat după ocuparea unor provincii strategice ale Daciei de către armatele lui Traian.
Ca general, Decebal se face repede remarcat prin atacurile fulgerătoare îndreptate împotriva imperiului roman, abilitățile sale militare regăsindu-se în victoriile obținute, prin uciderea generalilor romani și exterminarea legiunilor acestora. După atacul fulgerător împotriva Moesiei guvernate de Oppius Sabinus, decapitat de Dacii marelui General, în anul 85 regele Duras îi cedează tronul Daciei lui Decebal, care cu această ocazie, în batjocură, îi cere împăratului romei Domițian, ”doi oboli de locuitor roman” pt. a avea pace în interiorul granițelor imperiului. Bineînțeles că doi ani mai târziu, în 87 Domițian nesuportând umilința generalui Dac, își trimite armatele conduse de generalul Cornelius Fuscus, să atace Dacia. Confruntarea are loc la Tapae, unde romanii sunt pur și simplu exterminați de Dacii lui Decebal, iar generalul roman Fuscus, ucis. Astfel Decebal devine cel mai de temut adversar al romei. (pasaj ”extras” din manualele de istorie – cele inexistente!)
”Om cu mare pricepere în treburile războaielor, cu mare iscusință și în executarea operațiunilor de luptă. Știa foarte bine când să se retragă, era meșter în a întinde o cursă și în a câștiga victoria în luptă, iscusit când era cazul să profite din plin de victorie sau când era în folosul lui să părăsească bătălia, dacă se simțea în inferioritate. Aceste însușiri au fãcut din Decebal pentru multă vreme un adversar al romanilor demn de temut.” (Istoria romană, 67, 6). Un portret pe care îl regăsim la aproape toți generalii lui Decebal și a urmașilor acestora, care după 117, prin războaiele Dacilor Liberi împotriva cotropitorilor, au adus roma, de nenumărate ori în prag de a se retrage din cele câteva provincii ocupate ale Daciei.
Nu la fel putem spune despre generalul Vezinas, care suferă o înfrângere usturătoare în ofensiva romanilor conduși de Tettius Iulianus, în anul 89 în același loc, la Tapae, unde Decebal exterminase armatele lui Fuscus.  ”...Vezinas, cel care era mâna dreaptă a lui Decebal. Deoarece nu poate scăpa cu fuga, arătându-se viu, s-a prefăcut că este mort, căzând la pământ, și prin acest șiretlic se furișă noaptea, fără să fie văzut.” (Istoria romană, 67, 10).
Din păcate, nu găsim informații scrise despre generalii lui Decebal, care au luat parte la războaiele din 101-102, dar putem merge la Columna lui Traian, la scena Victoriei și scena Păcii, unde identificăm 12 generali și corpuri de armată, infanterie și cavalerie, ale victoriosului Decebal. Însă lipsa informațiilor despre generalii Daci o găsim aici: http://dacul-mailo.blogspot.ro/2014/10/intre-secolele-i-xiii-o-mie-de-ani-de.html.

În 106, moartea lui Decebal nu a reprezentat pentru Dacia, decât un moment de cotitură și o grea încercare pentru Imperiul Dacic. Patru dintre generalii Daci fiind luați prizonieri de romani și duși la roma în cortegiul triumfal al lui Traian. Prezența lor o simțim și acum în capitala Italiei, imaginea lor rămânând pentru eternitate pe arcul lui Constantin. Urmașii generalilor ”prizonieri” ai lui Decebal, ajung generali ai armatei romane, doi dintre ei ajungând împărați ai romei, Regalianus în anul 258 și Galerius în 305.
Dar nu toți generalii care au luptat pt. apărarea Daciei au fost uciși sau făcuți prizonieri. Cei care au scăpat, s-au retras în afara provinciilor ocupate și, alături de Dacii Liberi încep din 117, preludiul a ceea ce anticii numesc ”nebunia Geților”, nebunie care timp de aproape 200 de ani o găsim  în atacurile sângeroase asupra trupelor romane din provinciile ocupate ale Daciei, și nu numai. Tactica folosită de toți generalii Dacilor, pe care o regăsim ulterior la toți marii Voievozi ai principatelor Daciei, este aceeași pe care Decebal o folosea când, în repetate rânduri trecea Dunărea și ataca Moesia.
În 117-118 în urma morții lui traian, se declanșează marea răscoală a Dacilor din interiorul provinciilor ocupate, prilej cu care armatele Generalilor lui Decebal din Dacia Liberă, pătrund în zona ocupată de romani și distrug pe rând orașele Ulpia Traiana, Apulum, Tibiscum, Potaissa, Porolissum, ucigându-l pe Iulius Quadratus Bassus, guvernatorul provinciei.
Noul succesor, Hadrian își pune serios problema de a părăsi provinciile ocupate ale Daciei, la fel cum a făcut cu provinciile create de traian, Mesopotamia și Armenia, dar la sfatul apropiaților, hotărește să întărească apărarea provinciilor Dacicie, vitale pentru imperiu, prin bogățiile minelor existente de aur, argint, sare, etc. Dezastrul produs de atacurile Dacilor este atât de mare, încât  îl determină pe Hadrian să  vină personal să restabilească ordinea. Măsurile luate de acestea sunt: părăsirea provinciilor Dacice din sudul Moldovei și din întreaga Muntenie, dărâmarea podului lui Apollodor, pt. ca Dacii să nu mai poată invada Moesia, împărțirea provinciei ocupate în Dacia Inferior și Superior, pentru o mai bună administrare. Cu toate acestea, fiindcă situația nu s-a calmat, Dacii provocând în continuare pagube și dezordine imperiului, în 118 împăratul Hadrian revine și mai crează o provincie, Dacia Porolissensis.
O strategie de slăbire a puterii Dacilor de către împărații romani, a fost recrutarea și trimiterea Dacilor din provinciile ocupate, în cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului, Britannia, Pannonia, Moesia, Syria sau Cappadocia, metodă insuficientă însă pt. un control total al zonei. Inscripțiile găsite în zonele în care au ajuns trupele de cavalerie sau de infanterie (peste 10 000 de războinici Daci), numite Dacorum, stau mărturie în susținerea acestor ”relocări” de forțe, și ne arată faptul că dacă romanii au putut strânge peste 10 000 de războinici Daci, numai din teritoriul ocupat, care reprezenta 14% din suprafața Daciei, armatele Dacilor Liberi erau suficient de numeroase încât să pună în pericol imperiul roman, după unele studii, ridicându-se la peste 20 000 de războinici.
În aceste condiții în care forțele militare ale Dacilor erau comparabile cu cele ale romanilor, în condițiile în care un guvernator roman este ucis pe teritoriul ocupat al Daciei, în condițiile în care, pt. o mai mare liniște în imperiul roman, împăratul decide să distrugă suprastructura podului lui Apollodor (o altă minciună sfruntată, acel pod fiind de fapt construit de Apollodor pe structura unui pod deja existent) pt ca nu nu cumva Dacii să invadeze imperiul, în aceste condiții vă întreb, cum a început simbioza Daco-romană??? Probabil că în cei 11 ani care au trecut de la victoria răsunătoare a romanilor din 106, este prematur să ne punem astfel de întrebări, așa că poate evenimentele ce le voi relata mai departe ne vor lămuri cum s-a desfășurat această ”simbioză”! Să nu uităm că ocupația romană în Dacia, a fost de aproximativ 165 de ani!
În provincia ocupată de romani, aparenta liniște se instalează, roma concentrându-se pe golirea minelor de aur, argint, sare, etc. Generația generalilor Daci care i-au fost alături lui Decebal în cumplita înfrângere, este pe sfârșite, dar se ridică urmașii acestora, care preiau ”moștenirea militară” a marelui general Dac și în anul 143 începe ceea ce romanul Aelius Aristide numește ”războiul provocat de nebunia geților”, război în care Dacii din interiorul provinciei ocupate, alături de Dacii Liberi pustiiesc tot ce le iese în cale, totul culminând cu anii 157-158 când intensitatea este atât de mare încât chiar împăratul este nevoit să intervină și să lupte împotriva Dacilor, într-un final stabilind o oarecare ordine și luându-și titlul de Dacicus Maximus.
Peste 10 ani, 167-170, atacurile Dacilor Liberi aliați cu triburile germanice, în special cu Goții, aproape că îngenunchează forțele de apărare ale romanilor, guvernatorul provinciei ocupate, Claudiu Fronto, fiind ucis în luptele cu Dacii, granițele de nord ale imperiului fiind sub asediu permanent, situația degenerând și căpătând proporții catastrofale pentru imperiu și datorită molimei de ciumă care face ravagii, întreg imperiu roman fiind zguduit din temelii! Situația apărării provinciei ocupate fiind atât de gravă, aproape anihilată, romanii sunt nevoiți să aducă legiunea a V-a Macedonica pentru întărirea granițelor de nord și asigurarea accesului pe Valea Arieșului, către minele de aur din Munții Apuseni.
În această încercare de eliberare a provinciei Dacilor, nici măcar Ulpia Traiana nu a scăpat de furia Dacilor aliați cu Goții, cartierele mărginașe fiind incendiate odată cu templul zeului Liber Pater din inima capitalei. Atât de mare a fost amploarea acestor atacuri ale Dacilor, încât toată provincia a fost afectată, iar pe locuitorii din Munții Apuseni îi determinâ să-și ascundă contractele de închiriere, vânzare sau împrumut, în galeriile dezafectate. Este vorba de cele 25 de tăblițe cerate descoperite în galeriile de la Roșia Montană.
Ceea ce urmează însă după 170, este peste înțelegerea multora care acum simt cum le curge prin vene, ”un sânge de traian”.
Urmașii generalilor lui Decebal, cei din a 3-a și a 4-a generație vor da lovitura finală pentru eliberarea provinciei ocupate de romani, moștenirea strategico-militară lăsată de marele General al Dacilor, fiind pusă în practică cu succes. Pe parcursul a 100 de ani, între 170 și 270, în alianță cu Goții, Dacii izbutesc să extermine stăpânirea romană de la nordul Dunării. Între anii 184-185, doar Commodus ”...a restabilit stăpânirea în Dacia” lui traian. Războaiele se succed unul după altul și în perioada împăraților Macrimus și Maximinus. Provincia ocupată a Daciei este supusă acestor presiuni militare permanente, și primește o lovitură devastatoare din partea Carpilor, care în 245-248 ajung la Apullum și iau prizonieri. C Valerius Serapio, ca semn de mulțumire și recunoștință că a scăpat ”din captivitatea Carpilor”, dedică un altar lui Jupiter
În aceeași perioadă,, Costobocii, neam Dacic din nord,  datorită măiestriei generalilor militari, devastează imperiul roman de la nord la sud ajungând până în apropierea Atenei, roma primind o lovitură de imagine greu de suportat.
După doi ani de războiae sângeroase, împăratul Filip Arabul reușește să restabilească o pace fragilă, care ține până în 250-251, când luptele reîncep, iar împăratul Decius este ucis undeva pe teritoriul Dobrogei în luptele duse cu Dacii aliați cu Goții.

Toată această peioadă de ocupație romană a provinciilor Daciei, culminează cu urcarea pe tronul marelui și civilizatorului imperiu al romanilor a lui Ragalianus, despre care Historia Augusta afirmă că ”... a fost un bărbat renumit în arta militară... fiind potrivit pentru conducere; se trăgea din poporul Dac. Și după cum se crede, era rudă cu Decebal însuși” (Regalianus, 10).
Imperiul roman, care pe timpul lui traian cucerea Dacia, ajunge sub stăpânirea urmașilor lui Decebal. Visul și ambiția civilizatorilor romani au avut efect devastator pt roma!
Un singur lucru mai lipsea pentru ca răzbunarea lui Decebal să fie completă, și anume schimbarea titulaturii imperiului din cel roman în cel Dacic, încercare aproape reușită de un alt împărat Dac, pe numele lui Galerius, cel care în 293 devine Caesarul romei, și cel care în 311 emite primul edict de toleranță față de religia lui Chistos.
În fața celor întâmplate, motivul pentru care adevărul este ascuns chiar de oficialitățile române, rămâne în continuare cel mai mare mister al acestor întâmplări!

Dacul Mailo

.